Demonii: Secretul

V Revelații

Am plecat de la Alex pe jos, în ciuda insistențelor domnului Adam de a-mi chema un taxi. Aveam pe mine câteva haine de-ale lui Alex, pentru că ale mele erau bune de aruncat la gunoi. Nu puteai să le cureți, pentru că sângele nu iese. Figură de stil extraordinar de bine aleasă, dar care mie nu mi s-a aplicat niciodată, când era vorba de cei care rămâneau în urma mea, pe cale să se înnece în propriile lichide și secreții.

Timpul rezolvă orice problemă. Începeam să-mi pun întrebări, iar sentimentul meu de siguranță se estompa încet, dar sigur, pe măsură ce cutreieram străzile orașului. Noaptea este ușor răcoroasă, iar eu tremur ușor, fiind îmbrăcat doar într-un tricou și blugi însă adevărul este că sunt cuprins de frică.

Acum începeam să mă cunosc. Acum aflam de ce mereu aveam ceva înăuntrul care îmi inducea o stare diferită de ceea ce simțeam de fapt. Întotdeauna am avut problema asta, pentru că l-am avut pe Belial înăuntrul meu mereu. Nu fusese niciodată atât de neputincios cum credea. Vedeam o luptă și vroiam să plec. În cele din urmă, mă băteam și, deși nu-mi plăcea, eram fericit. Nu-mi plăcea să provoc durere, dar eram în extaz când o făceam. Egoul meu era unul sadic. Mereu m-am temut că va veni o zi în care îl voi scăpa de sub control. În momentul ăsta, tremuram de frică pentru că realizam că nu Belial era cel care îmi crea acele sentimente contradictorii. Eu am fost. Mi-am reprimat mii de impulsuri pentru a nu ieși din sfera umanității. Acum, cu securea deasupra capului, nu mai aveam de ce să mi le reprim. Nu am de gând să mor regretându-mi acțiunile.

Povestea pe care mi-o spusese domnul Adam îmi dăduse de gândit. Egoul meu era în culmea extazului. Supraviețuisem și eram sănătos psihic. Am început să mă gândesc la ultimele două lupte, singurele de care m-am bucurat vreodată. Dar senzațiile avute când m-am luptat cu Cain erau extrem de diferite de cele avute când am luptat cu Bloody Mary. Prima părea o joacă de copii, în care unul dintre ei vrea să arate de ce este în stare. A doua a fost o adevărată luptă pe viață și moarte.

„Oare dacă l-aș putea găsi, aș putea afla ceva de la el?" m-am gândit eu oprindu-mă și privind stelele scurt. Spre surprinderea mea, când privirea mi-a coborât din înaltul cerului, l-am văzut. Stătea sprijinit de un zid plin de graffitti și privea cerul întunecat și presărat de stele în același mod în care îl priveam și eu. M-am apropiat de el calm.

- Hei! am spus când privirea i-a căzut pe mine.

- Tu! răspunse el uimit, căutând parcă o direcție în care să fugă.

- Vrei să te calmezi? i-am cerut înaintând spre el la fel de încet ca până acum.

- Ce vrei? mă întrebă el încordat.

- Cum se face că dau peste tine exact când mă gândeam la tine? l-am întrebat ridicând o sprânceană?

- Te gândeai la mine? făcu el privindu-mă ciudat, dar relaxându-se imperceptibil.

- Ce ești tu? continui eu jocul întrebărilor care nu primesc răspuns.

- De ce ar vrea un om să știe ce sunt? replică el prin altă întrebare.

- Pentru că sentimentul avut când am luptat cu tine, nu s-a comparat cu nici unul avut înainte. La fel cum nu s-a comparat nici cu ultima luptă.

- Sunt cea mai de temut creatură a nopții a basmelor voastre, spuse el râzând ușor reținut, arătându-și caninii proeminenți și ascuțiți.

- Mi-ai spus deja că ești primul și singurul vampir, am spus făcând o grimasă de nepăsare.

- Adevărul este că noaptea mă hrănesc. De acolo mitul. Nu prea îmi place soarele, înțelegi tu?