Demonii: Secretul

II Pariul

            A doua zi după întâlnirea cu Cain, alături de o armată de cunoștințe care, evident, nu-mi erau prieteni, mă aflam acasă la Alex, pentru a-i sărbători majoratul. Am glumit foarte mult pe seama faptului că împlinea 18 ani într-o vineri, mai exact pe 13 iulie. A fost o lună amuzantă în care l-am necăjit permanent cu permisul meu de conducere, cu berea pe care mi-o luam de fiecare dată când intram la o terasă și cu tot felul de nimicuri care contau pentru noi. Parcă ne cunoșteam de cînd purtam scutece. Cred că era singurul prieten pe care îl aveam, pentru că nu mă judeca niciodată și nici nu încercase să mă schimbe. Nu a pus niciodată la inimă micile șotii pe care i le-am jucat de-a lungul timpului, dar mă amenința mereu că va veni ziua în care voi plăti acea lună cu care sunt mai mare ca el.

            Era trecut de miezul nopții, iar petrecerea își pierduse foarte mult din intensitate. Unii dintre petrecăreții de ocazie, erau deja acasă, în patul lor, cutreierând tărâmuri neexplorate din lumea viselor, în timp ce alții visau chiar aici, pe sub mese, pe jos, sau în cazul celor mai norocoși, în fotolii. Evident, alcoolul își spusese cuvântul în cazul lor. Un cuvânt greu, de altfel, care echivala cu intrarea în lumea viselor.

            Cei care știau să se distreze într-un stil ceva mai liniștit și matur, erau adunați fie la mese, fie pe terasă, în beanbag-uri, cu țigări și băutură la ei, povestind tot felul de pățanii, care de care mai ciudate sau mai incredibile, multe realitate, altele născocite pe moment, pentru a nu pica fraieri că unii au făcut lucruri la care alții doar visează. Evident, toată lumea cunoștea pe toată lumea, așa că cei cu povești născocite erau mereu întrerupți cu întrebări care nu aveau legătură cu povestea pe care o inventau, doar pentru a-i face să se încurce, pentru ca mai apoi să se râdă de ei.

            Ultima categorie de oameni, pe care îmi era rușine să o recunosc pe stradă, era reprezentată de cei plictisiți, dependenți de viața virtuală, care stăteau ciorchine în jurul calculatorului, vizionând filmulețe sau poze comice.

            Eu făceam parte din altă categorie, mai exact cea a copiilor. Împreună cu Alex, prietena lui, Patricia și încă câteva persoane mai apropiate nouă ca vârstă din punct de vedere social, ne-am retras în camera sărbătoritului. Și asta pentru a finaliza cu pedepse jocurile de cârți. Pierzătorul nu era niciodată fericit, pentru că pedeapsa nu era niciodată una simplă. Despre decență nici nu are rost să vorbim.

            Ghinionul meu a fost să pierd exact atunci când a câștigat Alex, care s-a folosit de acel drept de a mă pedepsi cu vârf și îndesat. Îmi plăcea să joc periculos, iar uneori mai făceam boacăne. Mai pierdusem o dată, iar pedeapsa mea de atunci fusese dată de Anna, una dintre fetele cu care mă înțelegeam foarte bine, dar față de care începusem să mai simt ceva. Ceva ce nu vroiam să accept. Prinsul cărților pe zid ar fi în mod normal ceva ușor și amuzant, dar dacă adăugai cifra opt pe care trebuia să o fac cu fundul până prind cartea și alcoolul consumat în acea seară, descopereai că se creează ceva extrem de amuzant.

            Aveam o singură problemă în momentul ăsta. Nu prea mai găseai sânge în alcoolul meu. Dacă îi dădeai unui cal să bea tot ce băusem eu, riscai să-l bagi în comă alcoolică. Am o rezistență incredibilă la alcool. Nu de puține ori am început să beau cu un tip, am continuat cu un altul, iar când mă ridicam de la masă realizam că tipul care dormea în fața mea era altul decât cel pe care mi-l aminteam. Mă uitam sub masă ca să mă conving dacă am dreptate. Am avut o dată surpriza să văd 5 inși dormind încolăciți sub masă. Iar priveliștea lor nu era deloc plăcută.

            - Provocarea mea, spuse Alex ridicându-se în picioare și clătinându-se, este să o invoci pe Bloody Mary!

            Instantaneu, am simțit cum mahmureala se evaporă din capul meu. Dacă era ceva pe lumea asta în care credeam, atunci acel ceva erau legendele. Nici în Dumnezeu nu credeam cu atât de multă tărie. Posibilitatea existenței cuiva care să fie nemuritor sau perfect îmi zguduia conceptele pe care mi le creasem în 12 ani de viață conștientă. Nu știu dacă este posibil din punct de vedere medical să treci de la beat mort la perfect treaz într-o secundă, dar mi-aș pune la bătaie mașina tatei că așa ceva este imposibil.