Arisadis Vol.3 - Copiii Năpastei

Capitolul 1 - Apus peste orașul prafului

Soarele pătrundea prin fereastra deschisă, întinzându-și razele precum niște gheare fantomatice. Prin acele locuri, era iubit și urât în egală măsură. Căldura sa pârjolea totul în cale, făcând orice recoltă imposibilă, dar noaptea întreg infernul îngheța, fiecare făptură vie ducând dorul arșiței de peste zi.

Membrii consiliului așteptau tăcuți, așezați în jurul unei mese dreptunghiulare. Peste încăpere domnea o atmosferă tensionată, motivul fiind relațiile reci dintre ei. Erau cinci la număr și fiecare dorea să se ridice deasupra celorlalți.

Cel din capătul mesei avea o atitudine plină de entuziasm, încrezător în propriile forțe. Purta o vestă din piele peste trupul musculos și nu se sfia să strecoare priviri obraznice spre femeia din stânga lui. Ea îl ignora cu desăvârșire, fiind mult mai interesată să își cerceteze ghearele lungi, atent îngrijite, care scăpărau în lumina soarelui dușmănos. Își alesese dinadins o rochie strâmtă din mătase, care să îi scoată în evidență formele, și arunca din când în când câte o ocheadă spre bărbatul care stătea pe scaunul din fața ei.

De departe cel mai tânăr membru al consiliului, diferea atât prin înfățișare, cât și prin comportament. Dacă ceilalți doi aveau ochi complet albi, cu pupile întunecate, verticale, privirea lui era de un verde-smarald, iar părul roșcat îi ajungea până aproape de jumătatea spatelui, prins într-o coadă. Purta o cămașă albă cu o vestă vișinie, iar pe deasupra o haină cenușie dintr-un material aspru, lungă și atât de folositoare în nopțile friguroase, când se întâmpla să iasă afară.

Câtuși de puțin interesat de femeia care se tot zgâia la el, încuviință ușor, drept răspuns la șoapta penultimului participant la acea întrunire, ce părea bătrân de când lumea, hainele pur și simplu atârnând pe trupul lui slab, și era singurul care îndrăznea să vorbească neîntrebat în fața regelui.

În dreapta conducătorului stătea ultimul membru al consiliului. Aparent puțin mai în vârstă decât femeia, arăta precum un prinț în costumul de vânătoare, de un maroniu închis. Avea un aer nobil și ochii săi exprimau doar dispreț și cruzime. Din când în când, se opreau asupra tânărului, care îi evita privirea de fiecare dată.

Suveranul stătea în capul mesei și îi privea pe toți cu superioritate. Îmbrăcat în straie alese, din mătase roșie și fire de aur, și cu un chip cu trăsături colțuroase, dure, intimida prin simpla sa prezență. Firele cărunte erau unica dovadă a lungilor ani pe care îi trăise. Sosea în oraș o dată la câteva săptămâni și era tratat precum o divinitate.

— Am primit raporturile voastre și le-am analizat pe fiecare în parte, spuse cu o voce groasă, tunătoare.

Bătrânul amuți și atenția tuturor fu îndreptată asupra regelui. Femeia îl urmărea cu o expresie aproape de venerație.

— Inkum, continuă, iar bărbatul musculos tresări. Am redus deja rația sclavilor luna trecută, iar mortalitatea a crescut enorm. Dacă o vom face din nou, am putea la fel de bine să-i mâncăm.

— Ceea ce n-ar fi rău deloc, rânji femeia, lovindu-și ritmic ghearele unele de altele.

— Și cine va mai săpa tunelele, Siaor? interveni bătrânul. Avem nevoie de sclavi.

Privirea cu care ea îl fixă fu încărcată de furie , însă nu îndrăznea să îi dea vreo replică usturătoare. Nu de față cu regele.

— Putem prinde oricând alții, Ugulo, se mulțumi să răspundă, pe o notă forțat de mieroasă.

— Escapadele sunt tot mai periculoase. Nu ne mai permitem să...