Doctorul de suflete: Amintiri din alte vieți

CAPITOLUL I: Uroborus

"O vei lua de la început, de la cenușă, de la țărână,
de la prima picătură de sânge și te vei picta la infinit"

19 martie 2019

Vechile popoare aveau legende despre circuitul constat al vieții. Sistemele contemporane ne arătă un anume algoritm după care funcționează viața în societate. Nietzsche vorbea despre Eterna Reîntoarcere. Blestemul Avei era acea luptă dintre veșnica ei reîntoarcere la origini și căutarea unei fisuri pentru evadarea din acel joc, în care ea se simțea un pion în afara tablei de șah. Cineva o muta dintr-o mână în alta, o zguduia, îi performa întreaga ființă și apoi o arunca din nou în mijlocul luptei.

Dintre toate locurile din lume, Ava iubea un oraș mic, aproape transparent în mintea ei. Ultima dată vizitase un prieten acolo cu trei ani în urmă și amintirile se dovedeau a fi destul de vagi. Lucrurile se schimbau mai repede decât își putea da seama. Ea însăși nu simțea trecerea timpului, dar putea să vadă acel proces în astfel de locuri.

Și-l amintea mai bine de pe vremea adolescenței, cu străzile lui marcate de treceri pentru pietoni șterse, fără semne rutiere și fără blocuri etajate. Genul de oraș rustic în care îți doreai să te muți după cincizeci, când oboseai de societatea agitată a orașelor-metropole și în sfârșit prindea-i gustul pentru grădinărit.

Pentru ea nu fusese niciodată prea palid, sau tăcut. Era locul ei. Îi oferise sensul de acasă pe care îl căuta cu tot dinadinsul. Fusese mereu mult prea rătăcită și dacă ar fi fost ceva ce regreta, era faptul că plecase din acel oraș. Sperase că odată ce primise acea liniște o vă păstra pe interior oriunde nu ar merge. Sperase că va putea fugi de trecut, dar se înșelase amarnic, era o jertfă căreia timpul nu-i dăduse nici o valoare. Își asumă că făcuse o greșeală, iar acum, întorcându-se, simțea în sfârșit că revenise acolo unde îi era locul.

Poate că era vorba despre curajul care se înrădăcinase în ea, sau de lipsa de scrupule de care era în stare, ca orice om. Oare era destul de îndrăzneață încât să-și asume propriile acțiuni? Imprevizibil.

Insă nu o părăsea nici senzația că pășise din nou pe urmele cercului vicios pe care încercase să-l depășească. Ea știa mai bine decât oricine, - toate își aveau un preț.

Placa de la intrare în oraș, anunță un "BINE AȚI VENIT, ÎN CASTLE HILL!" aproape țipător. Ava zâmbi clătinând din cap, viră la dreapta pe șoseaua care ducea pe vechea stradă unde locuise, la periferie, într-un cartier cu căsuțe gri, care trăgeau cu ochiul la trecători. Acum nu mai era o periferie. Apăruseră blocuri, case noi, cartiere întregi despre care nu avea idee.

Rebeca, se rezemă cu cotul lângă umărul ei ca să vadă mai bine.

— De data asta chiar o luăm de la început? întrebă fetița.

— Mai bine spus, o luăm de la capăt, rosti femeia și îi făcu semn să treacă peste cotieră. Poți să stai în față, o îndemnă ea.

Fetița scoase un sunet ascuțit, încântată, în timp ce se muta pe scaunul din față, privindu-și mama cu coada ochiului. Pe Ava o urmărea o sete aproape egoistă de a respira din plin și i se citea pe chip o confruntare dintre acea poftă și scopul pe care îl avea de fapt. Ceea ce nu știa Rebeca, era că mama ei nu făcea nimic din impuls, orice mișcare a Avei era un algoritm, cercetări pline de intrigă și un mister pe care femeia îl ținea departe de micuță.

Opri în fața Parcului Catedralei și ieși din mașină. Pentru o clipă nu avea nevoie de nimic mai mult decât să asculte liniștea înnebunitoare din Castle Hill. Își amintea parcul, strada, felinarele lăcuite parșiv și toate străduțele alea mici care aveau denumiri banale. Privindu-l își dădea seama că ceva se schimbase. Se simțea altfel. Era mai viu. Mai proaspăt. Exact ca ea. Își adunase forțele pentru a se întoarce acolo, fix la momentul potrivit. Acum nu îi rămânea decât să-și pună viața pe rafturi și să-și urmeze planul.