Doctorul de suflete: Amintiri din alte vieți

LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL

Clădirea de la intersecția străzilor Decembrie și Libertății era un adevărat mister. Nimeni nu-și amintește ce a fost acolo la începuturi. Frumusețea grotescă a stilului baroc, a gărguilor care se înșirau pe marginea acoperișului era indescifrabilă. Emana liniște. Un soi de senzație care-ți fermentează în piept și te împunge strecurându-se în toate simțurile.

În puținile clipele ale serii puteai să-i vezi adevăratul chip. Ademenitoare. Torcând leneșă, cu geamurile în care se reflecta lumina apusului, părea în același timp veche ca lumea și proaspăt renovată. Firele de lumina se frângeau în mii de particule, căzând pe pavajul cenușiu. Părea un adevărat ritual felul în care nici un trecător nu trecea pe lângă ea fără să-și admire chipul în sticla lustruită. O vitrină care absoarbe suflete, - așa o numise proprietara.

Nu era niciodată aglomerat, părând mereu că așteaptă pe cineva anume. Intim. Anunța sosirea oricui cu un clinchet slab. Un moment magic. O imagine cinematică. Emoția personajului principal care se strecoară în siguranță.

Culori palide. Mese negre de lemn cu picioare forjate. Un perete de tablă verde, liniată, cu o denumire atrăgătoare: Peretele speranței. Nu există vizitator care să nu întrebe ce este cu acel perete și poate să pară că misterul acelui loc este ascuns anume acolo, dar există doar pentru a distrage atenția. Femeia le zâmbește, păstrează mereu câteva clipe de intrigă, apoi îi invită mai aproape.

— Peretele acesta, poate păstra tot ce vă este mai drag pentru totdeauna. Aici sunt dorințe, regrete, cuvinte în care se regăsește fiecare dintre vizitatorii noștri. Cartea noastră de vizită. Ne pricep să vindecăm răni și să îndeplinim cele mai sacre dorințe.

Vocea ei calmă reverberează în oasele lor. Le face pielea de găină. Chiar și cei mai necredincioși oameni par să creadă în magie pentru o clipă. O clipă de vulnerabilitate nu poate schimba planurile universului, nu? Așa gândește toată lumea. Ea nu tinde să-i convingă de contrariu, dar femeia știe că orice cuvânt se poate materializa dacă este citit de persoana potrivită.

E ușor să convingi un trecător, să-l tentezi să-și lase amprenta fantomatică în acel ungher, ascuns la colț de stradă.

Daniel Müller avusese o zi grea de muncă, dar totuși zâmbi când intră în cafenea. Ardeau doar trei becuri palide acoperite de sticlă opacă. Dădeau impresia unor stele căzute în colaps. Se gândi că probabil așa va arăta soarele peste câteva secole.

Își lăsă paltonul pe cuier. Femeia de după tejgheaua de lemn îl privea răbdătoare. Intuise că va alege o masă sub lampioanele de hârtie. Un ungher mai luminos în spațiul scăldat de amurg. Erau doar ei doi în loc. El, care se întreba de ce nu intrase niciodată în acel local, mereu se întorcea pe aceeaşi stradă și de fiecare dată trecuse pe alături cu nonșalanță. Ea, care îi urmărea fiecare gest așa de parcă citea care va fi următoarea mișcare în acel joc complicat pe care îl complotase soarta.

Daniel tresări. Din boxele aranjate pe perimetrul tavanului auzi Norwegian Beauty de Evelyn Stein. O melodie de pian fragilă precum un sărut pe creștet înainte de somn. Îi părea cunoscută melodia, așa de parcă o auzise undeva în altă viață, i se rătăcise undeva printre amintiri. De o vreme se tot gândea că îmbătrânește și nu ține pasul cu propria minte. Tot mai des se prindea pe momente de déjà vu sau că frânează în fața propriilor percepții. Nu era deloc bătrân, nici măcar nu trecuse de 40 de ani și uneori și-ar fi dat o palmă când înțelegea că exagerează.

Femeia de după tejghea aștepta în continuare răbdătoare. Obișnuia să-și privească clienții așa de parcă erau pisici ce aveau nevoie de timp ca să se orienteze într-un spațiu nou și să-și culcușească sufletul acolo. Toată lumea are nevoie de timp, iar seara, când toate par să meargă într-un altfel de ritm, oamenii caută cu mai multă disperare confortul și căldura.