Speranța atingerii - FINALIZATĂ -

Capitolul 6

      Perspectiva lui Alexander

      Mă aflu în cabinetul doctorului, alături de acesta, Jessica și Elton. Întreg corpul îmi este încordat, iar liniștea este mult prea apăsătoare. Eu sunt singurul care stă în picioare și se plimbă de colo-colo, restul stau pe scaun și așteaptă ca infernul să înceapă. Știu că puțin mai devreme am avut cea mai intensă partidă de amor, însă acum îmi vine să țip și să dau cu pumnul în orice obiect care-mi stă în cale. Îi privesc pe rând și observ cât de tensionați sunt, cu siguranță nu au o scuza anume, pentru faptul că m-au mințit atâția ani, pentru că m-au lăsat să trăiesc cu vina și cu durerea pierderii ei. Mă apropii de scaunul roșcatei și îmi trântesc palmele pe spătarul acestuia, speriind-o pe frumoasa mea, însă acum puțin îmi pasă. Aceasta are aceeași vină ca și ei, da, o iubesc, enorm, dar totuși cum a putut să-mi facă așa ceva? Îmi dreg vocea și încerc să vorbesc cât pot de normal:

      — Nu mai tăceți ca niște sfinți și explicați-mi dracului odată de ce m-ați mințit atâția ani la rând și cum de pot merge dintr-o dată?

      O alta liniște apăsătoare mă înconjoară, îi studiez pe rând. Doctorul se preface că scrie ceva pe telefon, Elton se uită fix pe geam, iar roșcata mea își netezește rochia și ocazional strânge din coapte, posibil lipsa lenjeriei intime să o incomodeze. Chiar dacă doar ea și eu știm că îi lipsesc chiloții, aceasta cu siguranță se simte stânjenită. Îmi dreg vocea și încep să bat ritmic cu degetul pe spătarul scaunului.

      — Eu... ăăă, știi Alexander...

      Îmi dau ochii peste cap când o aud pe Jessica cum se bâlbâie și mai că îmi vine să o iau pe sus și să îi plesnesc bucile până i se înroșesc. Ridic mâna dreaptă de pe scaun și mi-o trec prin păr de câteva ori, apoi continui puțin mai nervos decât mi-aș fi dorit:

      — Jessica, scumpo, nu există nicio scuză în lume, pentru a-mi explica de ce a-ți procedat așa, însă mi-aș dori enorm să aud adevărul.

      — Scarlett... O cheamă Scarlett.

      Această corectare este ca o găleată cu apă rece. Scarlett? De unde până unde Scarlett? Ridic o strânceapă automat, arătând confuzia pe care o am la ora actuală?

      — Cum adică? Ea este Jessica mea! Nu vezi? Monstrule ești chior?

      Scaunul acestuia se mișcă câțiva centimetri în spate, semn că se va ridica. Mă poziționez în spatele său, ducându-mi brațele la piept și pregătit să ascult tot ce are de spus. Nu se grăbește, iar acest lucru mă scoate din sărite. Încep să bat din picior exasperat de toată această așteptare, iar faptul că acesta se întoarce și trece pe lângă mine foarte nepăsător mă scoate din sărite. Îl văd fugitiv pe doctor cum face ochii mari și se ridică grăbit de pe scaun, însă nu mai apucă să zică ceva, pentru că fac stânga împrejur cât ai clipi, iar pumnul meu pornește cu viteză spre Monstru. Doar o secundă face diferența dintre fericire și agonie, iar în momentul de față agonia este la putere.

      Nici nu realizez când sunt oprit de o mână, ca în secunda următoare să fiu trântit la podea, având brațul îndoit la spate, iar un genunghi în mijlocul spatelui. Contactul cu gresia rece a fost unul cam dur, iar acest lucru mi-l resimte întreg corpul, dar confuzia este mult prea mare. Ce s-a întâmplat? Ar fi trebuit ca pumnul meu să-l lovească pe Elton, însă cineva m-a oprit fără ca măcar să se chinuie. Însă cine ar fi putut să facă asta? În cameră suntem doar patru oameni, eu sunt la podea, Elton în fața mea, doctorul știu ca era la birou, iar roșcata pe scaun. Doar nu se poate ca... Imposibil! Îmi mut ușor capul într-o parte și cu coada ochiului o zăresc pe Jes... Scarlett stând deasupra mea. Fac ochii mari și nu pot să cred așa ceva. Femeia firavă care era acum câțiva ani s-a transformat într-o luptătoare dar cum și de ce? Cu siguranță șocul și groaza se citesc cu ușurință pe chipul meu, iar acest lucru o face pe roșcată să ofteze, înainte de a se ridica de pe mine. Aud tocurile cum se îndepărtează de mine, iar apoi vocea sa calmă și tristă cum începe să vorbească: