A fi ea sau a fi eu?
în fapt, eu sunt?
Exist oare ca suflet sau ca gând?
Nu am idee. Tot ceea ce conturează certitudinea este ea, acolo, la zece neştiinţe de mine, la mii de semne de întrebare încovrigate într-unul mai ascuţit, mai negru, mai plin.
În faţa mea, ea trăieşte. Sunt sigură, căci îi văd spatele urcat de suflu şi coborât de o cascadă de aer respins. E înconjurată de oglinzi. Doar in faţa ei se găseşte şemineu cu foc viu, iar in spatele ei o scânteie ştearsă.
Eu.
Cine sunt?
Întrebarea parcă îşi capătă mâini ce încearcă să-mi fixeze din nou privirea asupra ei. Dar nu mai vreau să-i dau viaţă, vreau să mă găsesc pe mine. Vreau să-mi mut lumina văzului din direcţia ei, însă atunci constat ca e îngheţată ca de o iarnă cu suflet albastru spre acelaşi singur punct pe care îl ştiu aici. Punctul ei. Punctul în care părul roşu de foc, alintat în bucle largi şi rebele, îi răsfaţă jumătate din spatele insensibil la jocul lui, căci rămâne de stâncă sculptată în perfecţiune dreaptă. Ea strecoară două braţe subţiri şi albe terminate cu unghii ca un sânge crud sub podoaba capilară înflăcărată. Vreau să-i strig cu disperare că scânteile o vor muşca de încheieturile cu piele translucidă, însă glasul îmi are ecou doar în mine - el îmi e spart de existenţa ei...e cioburi pe pătura tricotată în culori bolnavicioase.
Ea îşi strânge părul într-o coadă de cal şi o înfăşoară în jurul punctului de prindere, iar apoi îi leagă un elastic să-i ţină de cald, lăsând câteva şuviţe să-i mângâie obrajii palizi. Mâinile îi sunt la fel de albe, iar inima nu-mi mai este bombă cu ceas. Revine la ritmul ei normal. Încerc s-o ascult, însă ea tace, sugrumată parcă de lipsă.
Nu am inimă?
Continui să o privesc pe ea pentru că ştiu că răspunsul meu e roşu de foc, iar ea mă fascinează straniu.
Părul, acum ridicat, lasă dezgolit un gât încolăcit de eleganţă şi ca de zăpadă neprihănită. El pare a săruta costumul negru cu mâneci scurte ce urmează fidel liniile pline ale părţii superioare a spatelui, oprindu-şi întinderea deasupra coapselor. Picioarele îmbrăcate de un dres nud sunt îndoite natural într-un triunghi de scobitori. Mâinile-şi găsesc loc pe genunchi, apăsându-i, aproape lipindu-i de material. Ea se apleacă din mijlocul subţire de clepsidră către câte un genunchi, cu braţul opus cambrat deasupra focului din cap. Nu puteam procesa ce face. Încălzirea. Aş fi tresărit , însă eram restrânsă în imobilitate fermă.
Acum auzeam voci?
Ea se ridică, luând valul ţesut de groază, ce se prinsese de tavanul minţii mele, atât cât să-i permită să se aşeze în genunchi, după care se sprijină în palme într-un punct din faţa ei, cenzurat privirii mele. Execută un mic salt astfel încât acum stă în vârful degetelor, în aceeasi poziţie. Mă holbez la încălţările ei. Talpa din lemn galben e lipită de satenul negru ce îmbrăca laba piciorului precum un balerin, iar două prelungiri din acelaşi material se încrucişează pe gambe. Lemnul pocneşte ca un geamăn al focului mocnit. Points. Simt din nou un fior rece jucându-se prin cotloanele coloanei mele. Ea se ridică. Întinde un picior în faţă, spre foc,iar pe celălalt îl fixează la un unghi drept. Braţele par că oferă un "o" perfect flăcărilor. - tributul pentru ca ele să-i privească spectacolul, gândesc parcă din altă minte.Piciorul cu ochi către foc se mişcă o idee de minut către celălalt, luându-şi avânt, iar apoi ea izbucneşte într-o piruetă neagră, ridicând în jurul ei praf de graţie. Este superbă în braţele echilibrului ce-o poartă sigure pe culmi de tehnică perfectă şi vise intacte. După jumătate de secundă, o văd din nou în acelaşi punct din care plecase, dar doar pentru a-şi lua energia pentru o a doua răsucire, o a doua tornadă. Încerc să-i desluşesc faţa, însă viteya o ascunde de mine, iar ea pare încă şi mai sinistră acum.
Fata roşă fără de faţă dansează un balet negru-tăciune.
O privesc ca şi când piruetele sunt pendulul ce-l balansează în faţa gândurilor mele, hipnotizându-mă. Sunt disperată să prind o frântură din ea, însă de fiecare dată când aproape identific o trăsătură, părul de foc arde orice bănuială. Încep să pălesc sub oboseală. Ea încă se învârte ameţitor, iar eu sunt obligată să-mi privesc indignarea sşi frustrarea.
Cine este ea?
Se opreşte într-un final stabil în aceeaşi poziţie care parcă urcase o eternitate deluroasă. Pare că priveşte focul.Face un pas nesigur către el. Ce face? Un al doilea îi urmează primului la câteva secunde, aducând-o mai aprioape de scânteile cu zâmbete strâmbe.Înaintează până când focul îi şopteşte cuvinte surde. Ea se arunca în braţele lui cu tendoane arse, iar eu simt că mă rup când oglinzile se sparg în urlete si jale. Înnebunesc. Simt cum fiecare părticică din mine stă sub semnul fragilităţii, iar o sabie roşie o străpunge încinsă şi se retrage doar pentru a începe din nou să frângă.
Ea moare sub privirea mea înlăcrimată, la zece neştiinţe de mine.
Eu mor odată cu ea, la o scânteie de răspuns.
Un fulg arzând îmi prinde mâinile reci şi simt cum ma aprinde. Nu mă arde.
Ea devine întuneric, eu devin lumină.
Simt doar cioburi în mână. Reuşesc să mă privesc într-unul şi să-mi dau seama de o licărire roşcată. Părul meu.
Eu am ucis oglinzile.
