-Dar nu vreau să vin!
-Calypso, ajunge! Am stabilit deja că vii cu noi, du-te să te pregătești!
Privesc expresia serioasă a mamei și mă uit la ea, implorând-o să se răzgândească.
-Fac ce vrei tu o săptămână! Ba nu, o lună!
-Mai ai exact o oră să fii gata, asta dacă nu vrei să mergi într-un tricou și niște blugi rupți la o cină care va influența viitorul afacerii mele și a tatălui tău!
Dispare din pragul camerei mele și îi aud pașii apăsați pe scări. Îmi pun mâinile în cap și fac o ultimă încercare.
-Dar de ce eu? Nu-l puteți lua pe Rye cu voi? El se pricepe mai bine să fie... scârbos de manierat și toate alea...
Când își aude numele, fratele meu apare în pragul camerei sale îmbrăcat în pantaloni scurți, cu părul negru ciufulit, purtând niște căști pe după gât și mușcând dintr-un măr. Se uită la mine indiferent, apoi se sprijină de perete și îmi vorbește, fără să uite să îmi zâmbească pentru a mă enerva și mai tare.
-Îmi pare rău, soro, azi nu-ți pot salva fundu'.
Se întoarce în dormitor înainte să apuc să spun ceva, așa că mă duc după el. Intru în camera arhiplină și îl văd în fața laptopului, cu căștile pe urechi. Îi pun afurisitul de joc pe pauză și îi dau jos căștile.
-Te rog, te rog! Am nevoie de favoarea asta!
-Mda... Nu, mersi.
-De ce?! fac eu exasperată. Uite, ai aici costumul, spun eu cotrobăind prin dulap. Uite deodorantul, gelul de păr, șosetele, pantofii. Haide!
Mă privește amuzat, ceea ce mă duce în pragul disperării. Iau o pernă de pe pat și o arunc în el.
-Rye! Mișcă-ți fundul ăla! Îmi ești dator!
-Wow, wow, ușor. Nu te agita. Nu pot să merg în locul tău, soții Conner au spus că vor să te cunoască și pe tine.
-Poftim?
-Da, da, așa au spus săptămâna trecută, când i-am întâlnit la evenimentul ăla caritabil. „Oh, mai aveți și o fiică? Am fi extrem de încântați să o cunoaștem, poate vom avea ocazia la cina de vinerea viitoare", zice el cu o voce pițigăiată și fluturând din gene la mine.
-Nu, nu se poate!
-Ei, haide, doar ai mai mâncat cu furculița și cuțitul la viața ta, ce e așa de greu?
Îmi dau ochii peste cap și mă întorc să ies din cameră.
-Hei, Calypso!
-Ce vrei? mârâi la el, convinsă de faptul că soții Conner știu de existența mea numai din vina lui Rye.
-Aruncă ăsta la gunoi, spune el, întinzându-mi cotorul de măr.
-Să te ia naiba și pe tine și pe Conner ăștia! urlu la el, apoi ies din cameră, trântind ușa în urma mea.
Pășesc în dormitorul meu și inspir adânc pentru a mă calma. Bine, e șapte și zece minute, am destul timp să mă pregătesc. Mă apropii de patul pe care stă întinsă rochia roșie pe care mi-a cumpărat-o mama, când îmi vine o idee. Dacă m-aș aranja atât de urât, încât să le fie rușine alor mei să mă prezinte așa și să mă lase acasă? Sunt un geniu!
Fac un duș rapid, apoi îmi îndes corpul în bucata aia oribilă de material roșu. Mă duc în fața oglinzii. N-am mai purtat o rochie din clasa a opta și cu siguranță nu sunt pregătită să port o rochie mulată și scurtă ca asta pentru mai mult de două minute. E puțin strâmtă și nu are niciun fel de bretele sau alte porcării de genul care să-mi acopere umerii, e mult prea decoltată. Mă chinui cinci minute să îi închid fermoarul aflat în lateral, când mama intră peste mine.
-Calypso, nu așa! O să-l rupi!
Se apropie de mine și îmi dă mâinile la o parte, închizând fermoarul și făcându-mă să am impresia că nu pot respira.
-Arăți minunat! spune ea încântată.
-Minunat?! Uită-te și tu ce decoltată e! Și e scurtă! Cum o să mă aplec?!
-Ah, draga mea, dar nu te vei apleca! O domnișoară nu face asta! Și nu e chiar așa decoltată, nu-ți face griji. Ești superbă. Te las să continui.
Iese din camera mea și eu mă așez la măsuța de toaletă pe care am folosit-o de maxim două ori în toată viața mea. Rochia asta chiar e oribilă, cum voi putea sta cu picioarele lipite toată seara?! Deschid trusa de machiaj și privesc culorile de fard pe care le am, încercând să găsesc cea mai proastă combinație. Având în vedere că nu mă pricep la culori, îmi întind pe față toate nuanțele pe care le am. Îmi fac de cap cu creionul dermatograf, îmi dau cu cel mai deschis fond de ten pe care îl am și nici măcar nu îl întind pe toată fața, iar în final aplic un ruj roz țipător. Nici măcar nu știu de unde am toate produsele astea. Ah, ba da! Le primesc în fiecare an de ziua mea de naștere de la prietenele mele amețite, care încă nu au observat că nu mă machiez niciodată...
Mă ridic de pe taburet și caut singurii pantofi cu toc pe care îi am. Mândră de rezultat, cobor scările până în sufragerie, pregătită să văd cum mama va face o criză de nervi. Îmi pare rău, dar chiar nu am de gând să particip la evenimente și cine prostești.
-Arăți magnific! îmi spune Rye, trecând pe lângă mine.
-Ah, mulțu...
-Magnific de oribil! Ce ți-ai făcut?!
Îi fac semn să tacă, dar deja e prea târziu, mama apare imediat.
-Calypso! Arăți...
-De parcă ai fi lăsat un copil să te picteze pe față, termină tata fraza.
-Ba nu! Arăt foarte bine! Mie îmi place. Dar dacă voi ziceți că nu arăt bine... aș putea să rămân acasă.
-Va trebui să te învăț câte ceva despre machiaj, până și Rye s-ar descurca mai bine decât tine! spune mama, trăgându-mă după ea în dormitorul ei. Ia loc, încă pot repara.
Ce?! Cum adică poate repara?! Mai sunt cinci minute!
-Vai, e un dezastru, spune ea ștergându-mi fața. Cum să îți dai cu fondul ăla de ten?! Nu vezi ce deschis e pe lângă tenul tău?!
Mda, asta era și ideea...
-Nici nu știu cum de ai așa ceva!
Mda, păi uneori lumea uită că sunt mulatră...
După ce îmi șterge fața, îmi torturează genele cu rimel și mă gâdilă cu afurisita de pensulă pentru fard, îmi întinde un ruj și mă lasă să îl folosesc singură. Pleacă pentru câteva secunde, apoi se întoarce cu caseta mea de bijuterii pe care nu o deschid niciodată. Nu am mai purtat cercei de mult timp, ca să nu mai spun de brățări și inele. Mi se par inutile și incomode. Singurul accesoriu pe care îl accept pe mine este lănțișorul de aur pe care îl port mereu, cu numele meu.
-Să vedem... Cerceii ăștia sunt perfecți!
Mi-i întinde și mă lasă să mi-i pun.
-Atât, nu mai vreau altceva.
-Ah, uite ce frumos e lănțișorul ăsta, zice ea, încercând să descurce un lănțișor de argint cu pandantiv.
-Îl păstrez pe al meu.
-Dar...
-Mamă, am spus nu! Nu îl dau jos și punct!
Mă ridic de pe scaun și ies din încăpere fără ca măcar să îi mulțumesc. De fapt, de ce i-aș mulțumi? Pentru că mă obligă să merg la o cină simandicoasă? Cel puțin acum știu de ce a insistat să îmi întind părul cu placa azi-dimineață, probabil se aștepta să fac tot ce pot să nu îi însoțesc.
-Nu stăm mult! îi spune mama fratelui meu, când ieșim pe ușă. Doamne, Calypso! Fă pași mai mici, ești pe tocuri!
-Și ce? întreb eu iritată. O domnișoară nu face asta?
-Exact.
Deja mă dor picioarele îngrozitor, pantofii ăștia sunt incredibil de incomozi. O ascult și fac pașii mai mici, dar numai pentru că nu vreau să risc să mi se ridice rochia, care după părerea mea e mult prea ridicată decât ar fi decent. Aproape că mă împiedic atunci când intru în mașină și rămân tăcută pe tot parcursul drumului, cu ochii în telefonul meu.
-Domnul și doamna Conner vor fi orbiți de frumusețea ta! îmi spune tata la un moment dat.
-Aha...
-Calypso, știu că nu îți place, spune mama, dar va dura numai câteva ore, apoi nu va mai trebui să faci asta dacă nu vrei. Să te porți frumos, viitorul firmei depinde de asta, ok?
-Mda, o să încerc.
-Am ajuns, anunță tata. Uitați-i, ne așteaptă.
Mă pregătesc să îmi deschid ușa și să ies, când o aud pe mama:
-Scumpo, așteaptă. Nu ieși până nu vine cineva să îți deschidă.
Ce prostie! Adică noi femeile nu suntem bune nici să deschidem o portieră?! Ce idei stupide!
Aștept cuminte până când tata îmi deschide ușa și îmi întinde o mână ca punct de sprijin, pe care nu îl folosesc. Aproape sar din mașină pe pământ și când aterizez pe pavaj mă dezechilibrez ușor și mă sprijin de tabla autoturismului, dar din fericire nu observă nimeni, căci sunt ocupați să se pupe și îmbrățișeze în semn de bun venit. Cred că mi se face rău de la atâtea replici de genul „Vai, ești superbă, draga mea!" pe care mama și doamna Conner și le adresează, apoi în sfârșit mama se dă la o parte și apar și eu în peisaj.
-Fiica noastră, Calypso, spune tata.
Doamna Conner, o femeie înaltă și incredibil de slabă, cu păr scurt castaniu și cocoțată pe tocuri care o fac să semene cu un zgârie-nori, se apropie de mine și mă îmbrățișează atât de strâns, încât aproape că mă sufoc. Fac cunoștință și cu soțul ei, apoi ne conduc în interiorul vilei lor, iar eu îi urmez, bucuroasă că mă voi putea așeza în curând și nu va mai trebui să îmi țin echilibrul pe tocuri.
Facem aproape o sută de metri de la poartă la intrarea în casă, unde un majordom ne salută politicos și ne deschide ușa, invitându-ne înăuntru. După ce suntem lăsați să intrăm primii, gazdele noastre o iau înainte și ne conduc într-o sufragerie imensă, frumos decorată și luminoasă. Ne așezăm în capătul unei mese la care ar putea sta lejer douăzeci de persoane și înainte să apuc să ating scaunul, tata îl trage pentru mine. Ah, da, uitasem... trebuie să mă comport „ca o domnișoară", cum spune mama. Domnul Conner stă în capul mesei, pe o parte stă soția lui, iar pe cealaltă eu și părinții mei, eu fiind cea mai depărtată de bărbatul care acum o strigă pe menajeră pe un ton blând.
-Revin imediat, spune doamna Conner și se ridică grațios de la masă, traversând sufrageria și dispărând din raza mea vizuală.
Bărbații deja povestesc, iar eu mă uit în jur, admirând sufrageria. În capătul opus se află un televizor enorm și o canapea ce pare foarte confortabilă. Pereții sunt plini de rafturi și de tablouri și observ că sunt acoperiți cu tapet de un bej plăcut. Candelabrele arată superb și nu m-aș mira dacă aș afla că ceea ce cred eu că este sticlă sunt de fapt pietre prețioase care împrăștie lumina în întreaga încăpere. Mai văd o comodă lungă, maro închis, pe care sunt așezate o mulțime de fotografii, patru fotolii ce încadrează o măsuță de cafea, un șemineu care probabil este doar de decor și câteva covoare ce par atât de pufoase, încât m-aș întinde pe ele. Ferestrele sunt mari, amplasate numai pe partea unde ne aflăm noi acum și draperiile elegante îmi amintesc de restaurantul unui hotel de cinci stele în care am fost cazați ultima dată când am fost în concediu cu familia.
-Calypso!
Șoapta mamei mă readuce cu picioarele pe pământ și mă întorc către ea atât de brusc, încât o plesnesc cu părul peste față. Mă privește serios.
-Spatele drept!
Îmi ridic fundul mai sus pe scaun și îmi lipesc spatele de spătar, deși sunt foarte curioasă cum vrea să stau dreaptă când va trebui să mănânc. O văd pe mama scoțând pieptul înainte și înțeleg că trebuie să fac și eu la fel, dar cred că rochia va exploda pe mine, așa că o ignor. Acum ambii mei părinți discută cu domnul Conner, iar eu încep să bâțâi dintr-un picior de plictiseală. La început e bine, nu observă nimeni, dar apoi îmi cade pantoful din picior, făcând zgomot la contactul cu podeaua. Mama se uită la mine și îi zâmbesc, încercând să îi arăt că totul e bine. Îmi petrec următoarele două minute căutând pantoful pe sub masă și când îl găsesc, îl trag mai aproape de scaun, apoi mă aplec cât pot eu de subtil ca să îl încalț. Mă ridic exact la timp pentru a o vedea pe doamna Conner întorcându-se înapoi în sufragerie, urmată de un bărbat. Când se apropie de masă, îmi dau seama că e cam mult spus „bărbat" și presupunerea mi se confirmă atunci când o aud vorbind pe femeie.
-Sunt sigură că vi-l amintiți pe fiul nostru, Damian.
Băiatul cu păr scurt negru și îmbrăcat la costum se apropie de mine pentru a mă saluta, iar eu mă ridic de pe scaun, mai zgomotos decât aș fi vrut. Îmi întinde mâna și eu i-o întind pe a mea, fiind pregătită să dau noroc cu el și să mă prezint, dar în loc să mi-o strângă, mi-o întoarce și o duce la buze.
-Damian, spune el. Încântat de cunoștință, domnișoară.
-Calypso, spun eu scurt.
Îmi dă drumul mâinii și ocolește masa pentru a se așeza lângă mama sa, iar eu îmi reiau locul lângă mama, care zâmbește încântată.
Menajera ne aduce imediat mâncarea. Chiar mă întrebam cât mai durează, sunt moartă de foame. De obicei, acasă nu prea aștept să începem să mâncăm cu toții deodată, eu și Rye aproape golim farfuriile până când se așează și ceilalți la masă. Aștept să o văd pe mama mâncând, apoi iau tacâmurile în mâini și mă uit la farfurie, gândindu-mă de unde să încep să mănânc. O răsucesc de câteva ori, apoi încep să tai carnea pe lângă os. De ce ar mânca cineva cu tacâmuri?! Osul ăla e acolo ca să ții de el și să muști, nu să îl ocolești cu cuțitul și să stai câteva minute să tot tai în loc să mănânci! Mă uit la mama cum folosește tacâmurile și încerc să o imit, dar tot ajung să lovesc furculița de farfurie și să atrag atenția asupra mea.
-Vă place? întreabă doamna Conner.
-Mhm.
Realizez că am vorbit cu gura plină abia atunci când mama se uită urât la mine și tata salvează situația, captând atenția asupra lui.
-Mâncarea e excelentă, la fel ca și primirea dumneavoastră călduroasă!
Lingușeală... scârbos.
Îmi ia aproape un sfert de oră să termin tot ce am în farfurie, având în vedere că mestec pe o singură parte și folosesc tacâmurile mereu.
-Cu ce vă putem servi de băut? întreabă domnul Conner, făcând semn către sticlele așezate lângă masă. Vă putem oferi câte un pahar din cel mai bun vin al nostru?
Părinții mei se uită la mine.
-Scumpo, te deranjează dacă conduci tu înapoi acasă?
Nici nu apuc să răspund, căci doamna Conner intervine.
-Nu vă faceți griji, puteți merge cu șoferul nostru.
-E în regulă, spun eu. Nu vă deranjați, o să conduc. Eu aș dori un pahar cu apă, vă rog.
Mama îmi zâmbește, mulțumită de atitudinea mea. Noroc că mi-am luat și permisul în gentuța aia minusculă care se presupune că ar trebui să fie elegantă. Nu e practică deloc!
Damian se ridică și merge după sticla de apă, apoi se apropie de mine și îmi umple paharul. Părinții noștri beau vin, iar Damian își pune niște suc.
Acum urmează partea plictisitoare, și anume discuția despre afaceri. Cel puțin când aveam farfuria în față aveam ce să fac, acum sper doar să termine cât mai repede și să mă întorc acasă. Damian participă și el la conversațiile lor stupide, iar eu îmi caut telefonul. „Afacerea noastră îi va rămâne lui Damian, e o afacere de familie", o aud spunând pe mama sa. Presupun că toți copiii celor bogați preiau afacerile părinților, e destul de logic. Părinții mei voiau ca eu și Rye să ajungem să conducem firma împreună, dar le-am spus clar că nu vreau asta, așa că fratele meu se va descurca singur.
Am o grămadă de mesaje necitite din ultimele ore, așa că încep să răspund, pe rând, la toate. Încep să râd pe înfundate atunci când văd ce mesaje îmi trimite Rye, iar mama îmi dă un cot și îmi reiau expresia serioasă. Eu și Rye ne tachinăm mult, dar ne iubim și ne ajutăm mereu. Tocmai mi-a scris să mă întrebe dacă încă nu mi-au ieșit sânii din rochie, ceea ce mă amuză teribil. Mă bucur că măcar el a observat că decolteul e mult prea mare. Când îmi ridic ochii din ecran, îl văd pe Damian privindu-mă și îmi dau seama că are față de „băiatul mamei". Pun pariu că e un papă-lapte care se crede prințișor. Îmi mut privirea în altă parte, apoi îmi pun telefonul înapoi în gentuță și încep să număr secundele, privind ceasul de pe perete.
-Ne scuzați, eu și Calypso vom ieși puțin pe terasă, se trezește să spună brunetul zâmbind.
Mamele noastre aprobă din cap, iar Damian se ridică primul, făcându-mi semn cu privirea să îi urmez exemplul. Îmi întinde un braț pe care îl apuc și părăsim sufrageria, ajungând în hol. Îmi deschide o ușă și ieșim la aer curat, pe o terasă semiacoperită, cu o masă și niște scaune și multe ghivece de flori. E întuneric și cerul e senin, stelele se văd clar și observ că e lună plină.
-E mai bine aici? mă întreabă, trăgându-mi un scaun.
Îl ocolesc și mă duc la balustradă, privind cerul melancolică.
-Da, mormăi eu.
-Nu ești prea vorbăreață.
-Nu, nu sunt.
-Atunci e bine. Nici eu nu sunt.
Deja plutesc în lumea mea și nu îl mai aud pe băiatul de lângă mine. Îl știu de câteva ore, dar deja mă cam enervează și nu am chef de el. Îmi întorc privirea și mă privește în ochi. Deja îl pot auzi: „Ah, ce ochi verzi minunați ai!", dar spre surprinderea mea, nu spune nimic. Mă fixează cu ochii săi negri. Dacă nu ar fi îmbrăcat la costum, ar semăna perfect cu un tocilar căruia îi curg balele.
-Ce-ai pățit la buză?
Poftim? Sper că nu mi s-a întins rujul, altfel mă fac de râs.
-Ce-am pățit? îl întreb repede.
Se apropie de mine și mă prinde cu o mână de umăr, moment în care îmi dau seama ce are de gând să facă și îi lipesc o palmă, împingându-l.
-Ești căzut în cap?! mă răstesc la el.
Rămâne pe loc, zâmbind, în timp ce eu intru în casă și caut baia. Mă împiedic de o treaptă și menajera mă prinde la timp. O întreb unde e baia și ea mă direcționează către capătul holului.
Când mă întorc în sufragerie, Damian e deja acolo, purtându-se ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mă așez la locul meu și răspund la cele câteva întrebări pe care mi le pune doamna Conner, apoi ne ridicăm în sfârșit să plecăm. Ne luăm la revedere și urcăm în mașină. Mă descalț pentru a putea conduce și în câteva minute parchez în fața casei.
-Ai fost minunată, draga mea! spune mama când intrăm în casă. Mai trebuie să lucrezi puțin la postură, dar soții Conner au fost încântați să te cunoască. Nu-i așa că au un fiu simpatic?
Dacă prin simpatic se înțelege prostănac, atunci da, e foarte simpatic.
-Deci, ați reușit să discutați ce trebuia? schimb eu subiectul.
-Da, vom deveni parteneri, mă informează tata.
-Super. Noapte bună!
Îmi iau pantofii în mână și urc scările.
-Cum a fost? mă întreabă Rye, ieșind de la baie.
-Magnific, spun eu sarcastică.
-Și, ai pescuit ceva?
-Da, dar i-am dat drumul înapoi în apă, era un pește cam prost.
-Ah, înseamnă că ți-ai făcut o idee foarte bună despre posibilul meu viitor partener de afaceri, spune Rye râzând.
-Nici nu știi ce bună, mormăi eu, apoi intru în camera mea și mă trântesc pe pat.