Ziua următoare, mă aștepta la poarta cimitirului, cu un zâmbet ștrengar pe chip.
Odată ajunsă lângă el, m-am ridicat pe vârfuri pentru a-l îmbrățișa.
Mi-a întors îmbrățișarea, după care mi-a spus:
—Mi s-a arătat din nou în vis. Mi-a zis să te scot din cimitirul ăsta deprimant.
Mergeam, mâinile noastre bălăngănindu-se între noi.
Uneori, îmi atingea pielea, trimițând fulgere și fiori prin mine.
—Și, până la urmă, tot nu ai de gând să îmi zici unde mă duci?
—E surpriză, mi-a răspuns, cu un zâmbet plin de subînțeles.
Apoi m-a privit din nou, cu ochii aceia verzi, și și-a împletit degetele calde cu ale mele.
Am oftat împlinită.
După un timp, am ajuns la un fel de debarcader.
Ținându-mă de mână, m-a ajutat să urc pe un schelet uriaș de macara.
Și apoi am văzut-o.
Marea. Era MARE.
Priveam vrăjită peisajul ce se afla chiar sub mine. Întinderea aceea incomensurabilă de apă, ce lucea diafan sub mângâierea ultimelor raze aruncate de soarele crepuscular.
Am oftat satisfăcută.
Am închis ochii, lăsând briza ușoară să mă învăluie.
—Știi? O înțeleg pe mama ta, într-un
fel. Dacă aș avea de ales, cu siguranță aș vrea să mor aici.
Nu a spus nimic.
Doar și-a înfășurat brațele puternice în jurul meu, răzemându-şi capul pe umăr. Părul lui cafeniu și moale îmi gâdila obrazul, trimițându-mi fiori prin tot corpul.
—Mia...mi-a șoptit la ureche. Mia.
—Ce e, David?
—Îmi place gustul pe care îl am în gură atunci când îți rostesc numele, atâta tot.