♧
— Aveam întotdeauna o cheie de urgență undeva pe aici, tărăgănez scrutând împrejurările cu privirea.
Locul unde locuisem eu înainte era un complex mic de apartamente, cu cel mult 5 sau 6 apartamente. Nu am știut niciodată câte sunt mai exact deoarece nu m-a interesat și oricum vecinii se schimbau des. În majoritatea timpului erau închiriate de studenți care stăteau maxim pentru un. Intrările în apartamente erau de afară, astfel că cel puțin nu aveam și cod de la interfon pe care să îl uit sau ceva de genu.
Floarea de lângă ușa mea, spre surprinderea mea, încă era vie. Simt o căldură neobișnuită în piept și zâmbesc scurt. Era floarea pe care o primisem de la mama mea, înainte să se întâmple toate acestea, aveam grija minuțios de ea. Înghit în sec și sap ușor cu degetele în pământul din vazon și găsesc cheia. Acolo unde o lăsasem. A trecut tare mult timp de când când avut nevoie de ea ultima dată.
— Nu am idee cum arată înăuntru, dacă este dezordine, să mă ierți, râd și ea pufnește scurt.
— Poliția nu a umblat la locul tău, am citit raporturile. Așa că totul o să arate fix așa cum ți-a lăsat scumpa ta de iubită locul.
— Aha, iubită, îmi rostogolesc ochii peste cap, băgând cheia în broască. De fapt era o fată destul de treabă, nu cred că a scotocit unde nu îi este locul.
— Hardin o să fie gelos, surâde.
— Micuțul de el.
Aud un mic clinchet, semn că s-a deschis ușa și o împing mândru. Ușa scârțâi ca întotdeauna, acel scârțâit cu care fusesem atât de obișnuit încât nici nu îl mai auzeam deja înainte, acum mă luase ușor prin surprindere. Pășesc atent pe podea, privirea fugindu-mi prin împrejurul apartamentului, brăzdând fiecare colț minuțios. Holul lung cu încălțămintele mele amestecate de pe podea, așa cum mă descălțasem de ele în încercarea de a ajunge mai repede înspre pat cu fata din ziua aceea. Pe noptieră încă erau aruncate cheile mele, dar și câteva hârtii de bomboane de care îmi golisem buzunarele în acea dimineață.
Mia părea fascinată, pășind în interior.
— Locul ăsta arată atât de drăguț, mi se pare adorabil conceptul că asta este casa ta.
— Asta ar trebui să fie o jignire? Surâd.
— Nu, nu, nu o lua drept jignire. Am iubit întotdeauna minimalismul și sincer nu mi se pare așa de rău. Este mult mai spațios decât credeam, mă așteptam la o garsonieră din afara apartamentului.
— Mulțumesc presupun? Nu mă interesa atât de mult.
Pășind pe hol, mă îndrept spre dormitor, unde privirea mea întâlnește patul încă nefăcut. Înghit nodul din gât și îmi umezesc buzele cu vârful lumii. Până și hainele mele erau încă împrăștiate pe podea, tot apartamentul fiind un dezastru. Literalmente oriunde te uitai, striga faptul că era un băiat care locuia singur.
— Îmi va trebui o curățenie ca la carte aici, zic încordat.
— Te pot ajuta! Iubesc să fac curățenie, spune entuziasmată, iar eu dau din umeri.
Și totuși, aflându-mă în acest loc, simțeam acel sentiment nostalgic puternic din mine. După moartea mamei, aici locuisem de la bun început. Avusem un noroc imens să nimeresc un loc atât de aproape de locul meu de muncă și chiar și cu o plată destul de decentă pentru unul ca mine. Locul arăta chiar bine și deoarece erau studenți care locuiau aici, ei aveau mult timp liber, exteriorul era destul de curat și îngrijit. Chiar dacă în comparație interiorul apartamentului meu era un haos pentru că eu nu aveam niciodată timp să fac curat.
— Uneori chiar mă mai întreb dacă cineva se gândește la mine. Sunt chiar uimit că locul acesta încă nu a fost evacuat, râd încordat, iar fata îmi zâmbi.
— Hardin a plătit întotdeauna chiria. I-a spus proprietarului că îți este o rudă care vrea să păstreze amintirea ta, râse. Probabil de la bun început n-a vrut niciodată să te omoare cu adevărat.
— Tu vezi ce atrăgător sunt, Mia? I-am fost pe plac de la bun început, a simțit ce fel de personalitate minunată am.
— De la bun început n-a vrut să te omoare, dar dacă acum tot nu vrea, păi eu vreau. Când am fost atât de bună cu tine să te ajut cu somnifere, iar tu le-ai folosit împotriva mea, își duse mâna la inimă traumatizată într-un mod sarcastic.
Râd.
— Ești prea bună uneori, Mia. Dar totuși nu poți să nh admiți, bine i-am făcut lui Hardin atunci. Merita cu vârf și îndesat să îi calc pe nervi. I-aș călca și acum dacă aș putea.
— Poate tu ai fi șansa potrivită de a îl convinge pe Hardin să vorbească cu un terapeut.
Îmi trec degetele peste stratul subțire de praf de pe birou, scrutând fiecare obiect cu privirea.
— Terapeut? Dacă nu ma greșesc, a mai zis și el odată de asta. Dar pentru ce?
— Păi, face ea o pauză. Hardin este foarte de treabă, știi și tu, dar câteodată reacționează mult prea ciudat. Nu se întâmplă foarte des, dar când a aflat că Axel a răpit-o pe Sierra a fost cu totul alt om. De la moartea fratelui său, are tot frica constantă de a pierde oameni. Iar Axel deși știa asta, a făcut fix ceea nu trebuia. Iar în schimb Hardin poate face unele decizii… mai regretabile.
Mă întorc spre ea.
— Ce fel de decizii? Îmi arcuiesc sprânceana.
— Nu vreau să vorbesc despre viața sa personală, dacă îl întrebi poate îți răspunde. Și știe și singur că nu este absolut deloc bine modul în care reacționează și totuși nu vrea nici în ruptul capului să accepte un terapeut.
— Pe mine m-ar asculta?
— Pe mine mă taie când nici bine nu încep, dar voi păreți mai apropiați în ultimul timp… și mai ești și fratele lui Axel, poate o să accepte. Măcar să încerce, am o recomandare genială. Femeia este un terapeut genial, sunt convinsă că după o ședință va reuși să îl convingă să continue terapia.
— Nu știu, oftez. A spus că știe că îi trebuie, dar te refuză în mod special. Cred că ar fi mai bine să îl lași o perioadă de timp și poate o să realizeze singur că nu i-ar prinde rău.
Mia oftează și își încrucișează brațele la piept, rezemându-se de perete.
— Nu o să o facă. Îl știu prea bine… și de asemenea știu că o să mă refuze și până la sfârșitul vieții dacă este necesar. Este mai încăpățânat decât îți imaginezi, nu am idee cum să o scot la capăt cu dânsul.
— Îl rugăm pe tatăl tău să ne ajute, le cerem ajutorul câtorva băieți de-ai lui și îl răpim și îl ducem cu forța la psiholog.
— O să ne omoare înainte să realizeze cine suntem.
Totuși, nu puteam nega, o parte din mine se întreba la ce se referea Mia prin fapte regretabile. Și Hardin menționase de lucruri pe care le-a făcut și le regretă—cât de grave să fi fost? Omora oameni de parcă era doar un joc, nu mă pot gândi la ceva mai rău.
Râd drept răspuns.
Aud un zgomot de afară și realizez că am uitat ușa de la intrare deschisă. Întorcându-mi privirea spre ușă, îngheț în loc.
În momentul în care îi întâlnesc privirea, inima îmi alunecă în călcâie. Fata mă privea la fel de șocată, buzele ei întredeschise tremurând la imaginea mea. Clipi lung și apăsat, repetând această mișcare de câteva ori de parcă încerca să realizeze: i se năzărește sau nu?
Nu m-am așteptat să o văd aici. Avea părul prins într-o coadă de cal lungă, curgându-i peste spate. Purta niște haine simple, un tricou mai larg decât corpul ei subțire și o pereche de colanți care i se mulau perfect peste șolduri.
Nu se mișca. Nici nu clipea. De parcă îi era frică să nu fie doar o vedenie și să treacă atunci când închide ochii. Buzele mi se întredeschid, iar telefonul pe care îl țineam în mână cade direct spre podea, sunetul provocat de el făcându-mă să tresar. Până și Mia încetase să mai vorbească, rămânând tăcută la vederea fetei din fața noastră.
Din mâinile ei, stropitoarea cade, lovind asfaltul și stropind-o ușor de apă. Nu știam cum să reacționez, însă mă blochez în loc. Becky. Nu îmi găseam cuvintele să îi spun ceva, nici nu puteam reacționa, dar judecând după stropitoarea din mână—probabil ea era cea care mai avea grijă de floare. Un nod mi se blocă în gât.
Aș fi vrut să o îmbrățișez. As fi vrut să îi zic că sunt eu—cel real și nicidecum o fantomă. Aș fi vrut să îi zic că mi-a fost dor de dânsa, dar vinovăția mă mânca încet din interior. Am avut atât de mult timp la dispoziție să o contactez și să îi spun că sunt bine, că nu sunt mort, încât acum era doar vina mea pentru modul în care se simțea.
Își lipește ambele palme de fața sa, coborând ușor la podea, începând să tremure. Fug spre ea și mă cobor la nivelul ei și chiar dacă am greșit atât de mult față de ea, o îmbrățișez. Trag o gură adâncă de aer și o strâng puternic la pieptul meu, simțind cum ea începe să plângă. Știam că am greșit. Enorm. Nu era zi în care nu mă gândeam dacă are rost să o contactez sau nu. Dar îmi era atât de frică să nu fie prea târziu, încât nu mai îndrăzneam. Îmi era frică să nu mă urască. Să nu îi pese. Sau chiar nici să nu mă mai recunoască.
— A-Ash, vocea îi era instabilă, abia pronunțând numele meu. Ce naiba se întâmplă? E doar un vis?
— Nu, Becky, e totul real, o sărut tandru pe frunte, mușcându-mi obrazul pe interior.
— Mă simt atât de penibilă… drace, ce se întâmplă? Nu ai murit? Întreabă, împingându-se de lângă mine, privindu-mi expresia.
Îmi înfrânez amarul din gură și îmi dreg limba peste buze, evitându-i privirea. Îmi fusese sincer dor de ea. Enorm. Mă simțeam atât de ușurat că nu mă uitase, că aveam șansa să o revăd, însă în același timp eram consumat întreg de un sentiment pronunțat de vină. Îmi simțeam până și răsuflarea grea, nu îmi imaginasem că atunci când o voi revedea, ea va plânge pentru mine.
— S-au întâmplat multe, Becky. Ridică-te, îi spun și mă adun de lângă ea, întinzându-mi palma. Hai înăuntru.
Ea ezită.
— Ash, ce s-a întâmplat? De ce în tot timpul acesta erai mort? Mă privi în ochi, irișii săi accentuând golul din stomac.
Privirea i se mută timidă înspre fata din spatele meu. Mia nu spunea nimic, probabil realiza că nu era locul ei să o facă, dar ne privea pe amândoi tăcută. Îmi dau firele mai lungi de păr din față, pierzând mai mult timp degeaba. Nu știam cum să îi răspund, nu aveam idee la ce răspuns se aștepta. Încă nu puteam să îi zic adevărul oricât de mult îmi doream.
— Îți voi explica totul, bine? Fiecare detaliu, fiecare întrebare, absolut tot ce vrei. Dar nu acum. Mai trebuie să aștept puțin, Becky, îi zâmbesc.
Un zâmbet mai mult forțat. Ea mă privi nesigură, ștergându-și obrajii de lacrimi cu podul palmei.
— De ce ne-ai mințit pe toți că ești mort? Măcar asta spune-mi acum.
— E complicat…
— Ai fi putut măcar să-mi spui că ești viu. Atât aș fi vrut să știu. Nu îmi trebuia și motivul, însă luni întregi, doar m-ai mințit.
— N-am vrut să fie așa, Becky, nu ți-aș fi făcut asta niciodată. Promit. S-au întâmplat foarte multe, brusc, nici nu am fost în stare să vorbesc cu cineva.
Palmele încă îi erau lipite de față, fără să spună nici un cuvânt. Cred că voia să o facă, dar nu putea. Încerca să își calmeze gândurile și să se calmeze pe sine, dar ochii încă îi erau umezi, iar ea tremura. Aș fi vrut să o țin aproape de mine, mă simțeam atât de vinovat că acum plângea din vina mea, dar știam că are nevoie de spațiu. Iau o gură adâncă de aer și înghit nodul, care oricum nu cobora, din gât.
— Am– Am crezut atât de mult timp că ești mort. Că niciodată nu voi mai putea vorbi cu tine. Că nici măcar nu voi ști cum ai murit cu adevărat. Am crezut că te-am pierdut.
Se ridică de pe jos, dar nu cu ajutorul meu. Îmi evită palma întinsă, susținându-se de balustradă.
— Îmi pare rău, Becky. O să îți spun tot, promit, dar nu pot acum. Trebuie întâi de toate și să mă întâlnesc cu fratele meu…
— Axel?
— Ash, nu poți să îi zici încă. Poate să aducă probleme, întâi de toate trebuie să punem punct la tot, apoi poate, îi aud vocea Miei din spatele meu, iar eu oftez lung.
Drace, expresia lui Becky mă făcea să îmi doresc să îi zic totul chiar acum. Nu puteam să o mint. Nu eram genul care putea ascunde lucruri față de persoanele dragi mie.
— Te rog, Becky, așteaptă doar o lună. Încă o lună și se va termina totul.
— Ce totul? Pune întrebarea debusolată fata. De ce ne-ai mințit pe toți că ești mort? De ce acum în cimitir se află o piatră cu numele tău? Pe mine asta mă interesează. Nu îmi pasă de Axel sau de oricine e în spatele tău. Tot ce vreau să știu e de ce prietenul meu cel mai bun m-a lăsat să cred jumătate de an că e mort. Chiar atât de ușor ai putut să mă minți?
— N-a fost intenția mea. Știu că te-ai simțit oribil, dar chiar nu am vrut să te simți așa. Voiam să zic adevărul când ar fi fost totul gata.
— Du-te naibii, Ash, n-ai idee cum m-am simțit.
— Becky, te rog, aș vrea să îți zic.
— Lasă-mă în pace, se întoarce cu spatele la mine. Am nevoie de timp să înțeleg ce se întâmplă.
O privesc cum pleacă, mai mult tremurând, iar eu îmi întind mâna să o opresc, dar Mia se apropie de mine și dă negativ din cap.
— Încă nu îi poți spune nimic. Dacă cheamă poliția, ar putea ieși urât nu pentru noi, ci pentru polițiști și pentru ea.
— Drace, dar mă simt oribil. Eram atât de apropiați, iar acum nici ceva atât de important nu pot să îi zic.
— Va fi bine, îmi zâmbi. Acum măcar știe că nu ești mort, are nevoie de timp singură oricum. Mai ai doar o lună de așteptat.