Epic

capitolul 9

Mișcarea din josul străzii îi atrase atenția și o făcu să uite la ce se gândea. În fața hanului, doi bărbați fumau și râdeau, împărțind o sticlă. Își miji ochii și îi privi. Erau într-adevăr doi indivizi care nu purtau pălărie și care aveau o înfățișare de neuitat. Aveau părul prins la spate, nu foarte lung, erau amândoi bruneți și bine-făcuți. Poate că asta îi atrase atenția, mai ales că nu semănau cu englezii dimprejur.

Îi mai văzuse undeva.

Nu de la început, nu. Îi observase prima dată în Ely, apoi în târg, în Peterborough, și acum aici. Era imposibil să meargă în aceeași direcție și să tragă de fiecare dată la același han. Doi bărbați ca ei își puteau continua lesne drumul și noaptea, era conștientă că Ben trăsese de distanța dintre Ipfwiche și Southam pentru ca ea să nu obosească.

De asemenea, erau prea bine îmbrăcați să fie oameni simpli. Trebuie să fi fost gardele de corp ale cuiva, poate chiar soldați. Nu. Nu puteau fi soldați. Regele nu ar fi angajat astfel de bărbați.

Atunci, Hillary își dădu seama că era urmărită. Avu impresia că cineva o lovise cu parul în cap, mâinile i se răciră brusc și simți că începe să tremure. Se dădu de la geam, căci unul dintre ei își ridica privirea exact spre camera lor. Putea să le audă râsul de aici. Își mușcă buzele nervoasă, cu lacrimile încețoșându-i privirea.

În acea clipă, își aminti că râvnea la bastardul logodnicului ei și fu convinsă: Hillary Leigh era de fapt o păcătoasă. Și de păcatul ei se temea.

*

Erau acolo. Era imposibil să nu îi vezi. Se rezemau de mese și beau în timp ce se uitau fără nerușinare la ei. Hillary simțea că înnebunește, fiind conștientă că și ei știau că împărțea camera cu bărbatul dinaintea ei, poate chiar de foarte mult timp, cu siguranță imaginându-și că se petreceau mai multe lucruri între ei. Situația asta semăna cu cea în care ea fugise cu iubitul ei când aflase că e promisă altuia. Strângea șervetul prea tare în mână, își strângea maxilarul și se lăsase pe spate, cu privirea ațintită pe felia de brânză dinaintea ei. Ben, în schimb, gusta din fiecare lucru pe care și-l comandase și termină înghițind berea. Apetitul lui nu se schimbase, nici nu avea de ce.

— Ce e?, o întrebă când observă că de-abia terminase un sfert din terci. Nu îți place?

— Ba da, e delicios, zise ea fără să zâmbească, mișcându-și piciorul sub fustă agitată.

— Ești bolnavă?, insistă acesta, iar pe fruntea lui apăru acea cută care îi definea îngrijorarea.

— Nu! Stătu câteva momente, cât el părea foarte interesat de unghiile de la degetele ei. Ben?

Nu se mai putea abține. Trebuia să îi spună. Își îndreptă poziția și îi prinse mâna, privindu-l atentă. Ochii lor se întâlniră, iar băbatul, venind mai aproape, întrebă:

— Ce e?

— Suntem urmăriți, șopti.

Ben nici măcar nu se mișcă, ci doar aruncă șervertul pe masă și își lăsă mâinile pe aceasta, privind-o pe sub ochi. Dacă nu l-ar fi cunoscut, ar fi spus că era chiar amuzat de teoria ei. Asta o enerva mai tare decât ideea ca acei străini să îi urmărească fiecare mișcare și să izbucnească ocazional în râs.

— Ascultă, îi zise Hillary, bărbații aceia de la bar...

— Aha, făcu Ben.