Gustul adevărat al dragostei

CAPITOLUL 6 - De-a șoarecele și pisica

La dracu', arăt ca o prostituată?!

Știi mai bine decât atât, Dawn.

— Vă mulțumesc pentru amabilitate, spun eu.

Împătur hârtia la fel cum mi-a fost înmânată și o arunc pe spătarul canapelei pentru că e cel mai aproape loc unde pot să o pun, asta ca să mă abțin totuși din a deveni cu adevărat nebună și a o rupe în bucăți. Ies afară din apartament, înjurând în gând priveliștea superbă asupra New York-ului, patul lui moale și mâinile păcătoase care m-au ținut trează toată noaptea.

***

A fost o săptămâna a naibii de grea. Nu cred că am lucrat cu atât de mult spor de când m-am angajat aici. Sarah mi-a lăudat toată seara preparatele, chiar și don Giovanni a apreciat câteva farfurii, colegii mei au fost mulțumiți și cred că la un momentdat chiar am avut câteva minute în care s-a cântat în bucătărie. La mine în bucătărie.

Îmi aduc laptopul câteodată ca să ascult muzică, dar pe care îl pun în funcțiune doar în unele seri când rămân singură să închid bucătăria. Poate într-o zi o să reușesc să îmi conving colegii să gustăm cu toții din plăcerea muzicii în timpul lucrului. Până atunci mă mulțumesc și cu puțin.

— Kensington!

— Aici! Strig în timp ce încerc să mut de pe foc o oală enormă cu fructe de mare.

— Ești chemată de un client.

Sângele îmi îngheață în vine și aproape scap oala cu apă clocotită pe mine. Sarah se uită de la bancul ei de lucru în direcția mea și îmi spune că se ocupă ea pe mai departe de comanda mea. Giovanni stă pitit după un colț și îl văd cum ochii i se încrețesc cu mânie. Atmosfera în bucătărie dintr-o dată se tensionează, iar eu doar încerc să îmi păstrez calmul.

Asta nu e niciodată de bun augur.

Îmi dau jos șorțul și îmi netezesc cu grijă haina de bucătar. Boneta îmi stă puțin strâmb, dar reușesc să o aranjez în timp ce mergem spre masa cu pricina. Picioarele îmi devin gelatină când văd numărul neașteptat de participanți, mai ales că întreg localul este, de altfel, plin.

Clienții de la masă râd, strigă, pare ca se și ceartă în același timp, totul căzând într-o armonie perfectă. Dar eu știu că nu e așa. Altfel, nu aș fi fost aici.

Îmi așez mâinile la spate și aștept să se stingă conversația.

— Domnule Crawford, așa cum ați cerut colega mea este la dispoziția dumneavoastră. Chelnerul mă părăsește lăsându-mă singură în gura lupului.

Pare că dintr-o dată un buton de oprire a fost atins pentru că brusc toată lumea face liniște. Chiar în fața mea, așezat cu spatele la mine, stă un bărbat rotofei, care abia reușește să se întoarcă pe scaun.

— Ah! Superb, superb.

Îmi dau seama că abia poate să respire și are un baston cu care se ajută să se ridice în picioare.

— Puiule, spune el, venindu-mi cu capul până la jumătatea corpului. Oh, ce înaltă ești!

— Da, domnule.