Pierdut în lume

Capitolul 20

   Ghiozdanele erau pregătite de drum. Ne-am lăsat mașinile în urmă, apoi am pornit în ultima parte a drumului: jungla. Totul era galben, până și lianele erau uscate. Unii copaci aproape că s-au prăbușit. Multe plante au dispărut, iar vegetația pe care o cunoșteam părea doar un vis. Nu arăta precum jungla de acum câțiva ani.

   Un păianjen se plimba pe scoarța bolnavă a unui arbore. O șopârlă mi-a trecut pe lângă picioare. Aș fi țipat dacă aș mai fi avut puterea, însă mă durea foarte tare capul și abia dacă mă mai puteam ține pe picioare.

   Andrew stătea aproape de mine. Din câte am observat, încă era distant de tatăl său, Mark, iar Kaya îl striga destul de des. Ea nu voia ca fiul ei să sufere după moartea mea, exact cum i-a spus atunci când a aflat că eram infectată. Credea că îl putea despărți de mine. Cu adevărat, el dorea să petreacă fiecare moment rămas alături de mine.

   Nimeni nu scotea vreun sunet. Totul era atât de liniștit și puțin tensionat. Copacii deveneau din ce în ce mai verzi pe cât înaintam în jungla Amazoniană. Liane, ferigi și animale precum șopârlele: toate făceau parte din același peisaj.

   Mergeam de două ore. Mă simțeam din ce în ce mai rău, însă nu spuneam niciun cuvânt. Nu îmi permiteam să încetinesc sau să cad la pământ. Îmi doream cu orice preț să fi văzut că acel trib exista, apoi puteam muri în pace. Acel moment se apropia cu fiecare minut care se scurgea și era mai aproape ca oricând. Niciodată nu mi-aș fi imaginat că aveam să mor la vârsta de paisprezece ani. Nu o puteam învinovăți pe Arya, dar nici pe mine. Eram doar supărată că ceilalți aveau să se întristeze și să sufere de pe urma mea.

   Mergând cu capul în pământ, m-am ciocnit de Sonya atunci când s-a oprit. În fața noastră părea a fi o fundătură. Erau multe buruieni, încât nu se putea vedea ce se afla mai departe, iar în mijloc se afla un un trunchi de copac masiv acoperit cu mușchi. Trunchiului arborelui masiv era foarte lung și gros. Mark s-a cățărat până pe suprafața sa și ne-a făcut semn să venim și noi. Am urcat pe mușchiul cald cu ajutorul tatei, apoi am privit în față și am văzut o lume...altfel. Nu am mai văzut o vegetație atât de frumoasă niciodată! Erau atâtea liane și arbori de smarald înalți cum nu am mai pomenit. Era o panoramă văzută din depărtare, dar care îți fura ochii atât de ușor.

   După o jumătate de oră de mers pe bușteni lungi legați între ei, am observat că eram suspendați pe deasupra unei văi prin care curgea Amazonul. Era o panglică albastră-verzuie care curgea precum un șuvoi de lacrimi. La un astfel de peisaj am visat de multe ori când eram mică, însă credeam că oamenilor nu le-a fost îngăduit să vadă așa ceva. Am schițat un mic zâmbet, observând toate acele minunății, dar un freamăt în piept mi-a ucis zâmbetul. Am tușit puternic, iar o mâzgă neagră s-a prelins pe bărbia mea. Am șters-o rapid cu cotul ca să nu o vadă nimeni, apoi mi-am suflecat mâneca murdară și mi-am continuat drumul liniștită între Sonya și Andrew.

   Am mers o bucată de drum pe pământ. Îmi era din ce în ce mai rău. Tușeam foarte mult și încercam cumva să mă controlez. Mi se părea că îmi era foame și că răul avea legătură și cu faptul că nu am mai mâncat de dimineață. Probabil era ora doisprezece sau unu după-amiaza. Le-am cerut părinților mei o bucată de biscuite. Tata a scos un pachet din ghiozdan și mi-a întins doi biscuiți. L-am privit în ochi, apoi i-am luat cu mâinile tremurânde. I-am mâncat încet în timp ce și Andrew, Nathalie și Sonya savurau și ei doi biscuiți.

   După ce am terminat biscuiții de mâncat am mers în spatele unui copac și mi-am ridicat bluza. Zgârietura era neagră și din ea se scurgea un lichid lipicios care îmi murdărea tricoul. Mi-am luat geaca înapoi chiar dacă era foarte cald. M-am întors la prietenii și familia mea, dar am simțit că trebuia să tușesc. Am pus mâna dreaptă pe un arbore și m-am aplecat. Frunzele s-au pătat din cauza substanței provenite din interiorul meu.