Wrong Turn

Începutul sfârșitului

— Mai umple-mi un pahar, Bart!

—  Dylan, băiete, deja ești beat. Trebuie să te oprești! Iți faci rău singur.

— Uite, moșule, nu-mi spui tu ce trebuie să fac! Acum taci și umple-mi nenorocitul de pahar, pentru asta îți dau bani!

— Știi ce? M-am săturat! Ieși afară! De trei luni tot vii aici și te îmbeți, în loc să faci ceva cu viața ta. Ieși!

— Bine, n-am nevoie de tine oricum, bătrân libidinos ce ești. Am plecat.

    Dylan iese din bar legănându-se și încercând să nimerească ușa. Se împiedică de tomberonul din fața ușii și începe să râdă, însă nici el nu știe de ce. De ceva timp e de nerecunoscut. De trei luni, mai exact, când a fost concediat. A rămas fără vreun ban. Nu a reușit să își plătească ratele la timp și s-a trezit scufundat în dobânzi și comisioane. Și-a găsit consolarea în băutură — lua bani de la Hannah, iubita lui, și îi arunca pe toți la bar. Sătulă, Hannah l-a părăsit. Dylan a fost devastat, dar nu a făcut decât să bea și mai mult, să se distrugă și mai mult. A ajuns în pragul disperării. A fost respins peste tot unde a vrut să se angajeze și ultimele urme de speranță i-au murit. A început să-și vândă lucrurile din casă pentru a avea banii pe care îi cheltuia la Bart.

    Dylan descuie ușa apartamentului lui care a rămas aproape gol și se aruncă pe canapea, încă înjurându-l pe Bart. Trebuia să își găsească alt loc în care să-și facă veacul. Și o altă metodă prin care să facă bani. Rămâne cu ochii la tavan, gândindu-se la ce a fost și ce a ajuns, la cum va fi viața lui într-o lună, poate două dacă va mai ajunge până atunci. Se uită prin camera cam pustie și privirea i se fixează pe o icoană pe care a primit-o de la mama sa când era mic. Își amintește și acum vorbele ei: "Nu uita, Dumnezeu îți va fi alături mereu! Doar roagă-te, cere și vei primi." Mama lui era o femeie extrem de credincioasă, poate uneori prea mult. El nu era și nici acum nu este un fan prea mare al religiei, dar înainte măcar se străduia pentru mama lui. Ea a murit pe când Dylan avea 14 ani, într-un accident de mașină. 

    Fără să-și dea seama, a început să vorbească singur:

Deci Tu ești atotputernic. Tu poți îndeplini orice dorință, oricui, pentru că îi iubești pe toți în aceeași măsură. Tu nu faci nimic fără vreun motiv sau rea intenție. Ha! Știi ce? M-am săturat de tot rahatul ăsta! M-am săturat să aud peste tot că Tu ești soluția orcărei probleme! Ești inutil, ești un nimic! Ce naiba zic?! Nici măcar nu exiști, vorbesc ca prostul cu o icoană nenorocită!

    Dylan își ia un pantof și îl aruncă spre icoană, spărgând-o. Începe să plângă, nu mai rezistă mult. Moartea i se pare singura soluție. Brusc, câteva bătăi în ușă se aud, care îl fac să tresară. Își șterge lacrimile și se duce, târându-și picioarele, să vadă cine îl caută. Deschide ușa și o privire întunecată îl întâmpină.  Billie Watson, administratorul blocului, fumega nervos în fața ușii lui, strângând în mână un plic.

 — Prescott, credeam că am mai discutat despre asta!

 — Care-i problema, domnule Watson? întreabă Dylan încercând să schițeze un zâmbet.

 — Oh, nu te preface că nu știi! Copile, nu ți-ai mai plătit chiria de trei luni!

 — Vă promit că voi rezolva cât de curând voi putea. Încă mai caut un loc de muncă. 

 — Îmi tot spui asta de când ai fost concediat. Uită-te la mine, dacă până săptămâna viitoare nu îmi plătești chiria, te dau afară! Fără scuze! Ai înțeles?

 — Da, domnule.

 — Ok, Prescott. Doamne, uite în ce hal ai ajuns! Ești tânăr, ai toată viața înainte, iar tu ce faci? Te îmbeți. Rezolvi ceva? Te plângi că nu ai bani, dar ești zi de zi la barul ăla afurisit. Te distrugi complet. Ascultă ce spun: găsește-ți o slujbă, lasă-te de băut și rezolvă-ți problemele cu Hannah.

— De unde știți de Hannah?

— Băiete, nu-mi scapă nimic în blocul ăsta. Am văzut-o într-o zi când cobora scările plângând. Cred că ține cu adevărat la tine.

— Mda, nu cred că m-ar vrea înapoi, zice Dylan abținându-se cu greu să nu plângă iar.

— Nu ai de unde să știi. În fine, nu uita: până săptămâna viitoare! Noapte bună!

— Noapte bună!

    Dylan se întoarce în apartament, își aprinde lumina și deschide plicul de la domnul Watson. Când vede cât îi datorează, rupe hârtia și o aruncă. Își amintește și de ratele pe care le avea, de banii pe care îi împrumutase de la cunoștințe și de toate datoriile pe care le mai avea. Se așază pe jos și începe să plângă iar. Nu are cum să-și rezolve problemele, nimeni nu vrea să-l angajeze și nu mai are niciun ban. 

   Se întinde pe canapea și își deschide televizorul, sperând să se mai relaxeze măcar puțin. Îi atrage atenția un film vechi, probabil din anii '80, dar care pare interesant. După o oră, începe să se plictisească și în câteva minute adoarme. Se trezește brusc afară, lângă un pod, fără să știe cum a ajuns acolo.