Academia Secretelor

Capitolul Treizeci Și Șapte

- Tata obișnuia să îmi facă asta, a zis el deodată, întrerupând tăcerea ce se așternuse între noi doi.

- Tatăl tău?! am tresărit, complet dezgustată de ceea ce tocmai aflasem.

Îmi era imposibil să-mi imaginez motivele pentru care un părinte ar avea pentru a-și abuza copilul. Indiferent de fapte, indiferent de acțiuni și vorbe, violență nu avea să fie niciodată răspunsul în astfel de situații. Deși în minte nu exista nici măcar o imagine a unei familii fericite, al unui exemplu de armonie și pace între membrii unei familii, nu puteam să sufăr ideea de a vedea un copil fiind abuzat în niciun fel. Samuel merita un pumn, Zach merita un pumn câteodată, până și eu meritam unul, dar nu Ryder. Nu acest băiat care nu a făcut absolut nimic rău în toată șederea mea la academie în afară de a mă scoate complet din sărite.

Nu el.

- De la ce vârstă? am întrebat încet.

Ryder a ezitat, nevrând să răspundă la început, însă ezitarea lui reprezenta un răspuns mai clar decât orice altceva.

- Unsprezece ani.

- Poftim?!

Atunci chiar nu am mai putut să-mi stăpânesc furia. Toți nervii acumulați, toate emoțiile ce fierbeau în mine au dat pe-afară când toate așteptările mele au fost depășite.

Ryder s-a întors imediat înspre mine, cuprinzându-mi mâna în a sa. Aproape că nici nu puteam să-l privesc în ochi pentru a vedea toată durerea ce se ascundea în spatele lor, ceva ce era mult mai greu de suportat decât orice altceva pentru mine. Preferam orice, preferam să dau timpul înapoi de o mie de ori și să retrăiesc fiecare împușcătură, tăietură prin care trecusem în loc să văd acei doi orbi atât de goi și totuși atât de intensi.

- Nu te uita la mine așa, spuse el.

- Așa cum?

- De parcă aș fi complet irecuperabil.

Liniștea ne-a învăluit din nou în timp ce eu îmi cautam vorbele. Ce puteam să îi spun? Că nu îl vedeam așa? Pentru că într-adevăr, nu îl vedeam astfel însă de un lucru eram sută la sută sigură : nu aveam să-l vad niciodată la fel.

- Ești cam prost la citit priviri dsca asta crezi tu că aș crede, am spus sinceră, apropiindu-mă mai mult de el. E adevărat, nu te mai văd la fel. Acum când mă uit la tine văd băiatul mic de unsprezece ani, speriat, rănit și sângerând, care a avut curajul și voința de a evolua în cineva ca tine. Într-un adevărat om care și-a depășit trecutul și nu trăiește în persecuțiile lui.

Pentru câteva secunde, Ryder a rămas nemișcat, de parcă nu m-ar fi auzit bine. Eram aproape convinsă de faptul că nu avea să răspundă, însă, încă o dată am fost luată prin surprindere de el printr-un sărut pe cât de neașteptat pe atât de intens și plin de dorință.

- Ți-am mai spus că te iubesc? întrebă el printre sărituri, cu un zâmbet jucăuș pe buze.

- De vreo trei sau patru ori, i-am răspuns cu același surâs.

- Prea puțin.

Amintirile mele au fost întrerupte de mârâitul gutural al lui Ryder. Deși încă meu avea ochii închiși, făcându-mă să-mi fie dor de priveliștea pe care mi-o conferea amalgamul de culori ce s-au contopit în interior, eram convinsă de faptul că era treaz și perfect conștient de faptul că mă sufoca în strânsoarea lui ce devenise mei puternică în ultimele minute.

- Realizezi faptul că sunt o ființă umană, nu un ursuleț de pluș, nu-i așa? am întrebat.

- Pentru mine ești.