Imn Național

Capitolul 3

—
                                »I'm so fancy
                                But you already know
                                I'm in the fast lane
                                From LA to Tokio«

Îmi e frig. Foarte frig. Sunt udă. Îmi vine să vomit. Sunt plină de sânge. Nu sunt în stare să mă ridic. Fancy alături de bătăile inimii se aud în urechile mele.
Îl înjur pe ăla care a făcut playlist-ul, dar eu l-am făcut. Am vrut să fie muzică americană dinainte de război, care acum e interzisă.
Încerc să mă ridic. Nu pot.
—
O văd pe Mara ieșind din baie. Mă ridic de pe scară și merg spre ea. Numai aveam răbdare. Simțeam nevoia să merg acasă.
O iau de mână și coborâm scările. Uitându-mă cu atenție la trăsăturile ei, m-i se pare cunoscută, dar nu îmi pot aminti de unde. Mai cunosc o Mara, cei drept, dar sunt sigură că nu e ea. Dacă ar fi fost ea Mara pe care o știu m-ar fi recunoscut, mi-ar fi zis ceva despre noua colecție de haine de la Agatha, sau de la Chanel, sau de noile parfumuri super scumpe pentru care ai suge sculi pe centură. Clar nu e ea. Atunci, de unde o știu?! Trebuia să scot mai multe informații despre ea, și pentru asta va trebui să îi ascult povestea vieții. Chiar dacă nu o să am răbdare. Deschid ușa separeului și o las pe Mara să intre prima. Mă așez pe canapea, Mara pe taburetul din față. Comand încă un rând, deși Mara nu și-a terminat sucul.
- Spune-mi mai multe despre tine! îi spun din senin
- Am spus destul de multe la terapie. În plus, nu am o viață interesantă.
Căcat, eu nu sunt niciodată atentă la ratații care vorbesc la orele de terapie. Mă plictisesc repede și nu am prea multă răbdare. În plus, eu merg la terapia aia idioată pentru că sunt obligată, nu pentru că vreau.
- Silvia, viața ta e mișto. Povestește-mi !
- Păi, n-am voie. Nu am voie să dau detalii despre viața mea personală persoanelor pe care le-am cunoscut după război. Regulile tatei, nu întreba.
Și nu am mințit-o cu nimic. Când aveam douăzeci de ani, imediat după război, tata a ajuns la putere în țară. Știa trecutul meu. Știa de ce sunt în stare. M-a obligat să semnez niște acte conform cărora nu am voie să dau detalii despre viața mea privată persoanelor pe care le-am cunoscut după război. Bineînțeles, nu l-am respectat, la început nici nu mi-a păsat. Oricum nu aveam cui să-i spun, eșuam mereu în a-mi face prieteni, iar cei cărora le-am spus îi cunoșteam de când aveam nouăsprezece ani, dinainte de contract, în penultimul an de război, când americanii și-au retras trupele din Europa.
Probabil că trebuia să fiu directă, să nu o mai iau pe ocolișuri. Trebuie să o întreb.
- Ne-am cunoscut cumva înainte?
- Mda. Suntem împreună la terapie de un an.
- Nu. Dinainte de asta. Îmi pari cunoscută. Care e numele tău întreg?
- Chiar contează? Oricum o să uiți! Și nu îți pasă cu adevărat! E doar un moft de moment!
- În această țară, cultul personalității este o lege sacră. Și e valabil pentru toată familia președintelui. Chiar și pentru târâtura de maică-mea vitregă. Schimbăm foaia dacă vrei!
- Te rog! Nu vreau probleme! Nu pot... Nu e vina mea! Ochii i se înroșiră. Genele îi erau ude și respira greu. Se îneca din cauza plânsului și bolborosea niște scuze. Îi aud suspinele, dar nu îmi e milă. Nimic din lumea asta nu îmi merită mila.
Își șterge lacrimile cu mâneca și își ascunde fața în palme. Scoate un țipăt lung de tristețe și tot barul se uită în direcția noastră.
Scot din geantă pachetul cu șervețele și îl pun pe masă în fața ei. Își ia o mână de pe față, trage de țiplă și scoate un șervețel. Mucii i se întindeau pe toată fața, dar îi șterge.
Văd că își revine. Ia o gură de suc și îmi spune :
- Ne cunoaștem. Mi-e frică să îmi aduc aminte lucruri din timpul războiului. Pur și simplu. Aveam un nume. Un nume complet. Acum numai am. Copiii de la orfelinate au doar prenume, și un număr ca să poată fi deosebiți. Numărul meu este 165493. Atât pot să zic.
- De ce?
- Nu îmi face bine să îmi amintesc unele lucruri. Când îmi amintesc m-i se face rău, fac crize, cum am făcut mai devreme. Nu vreau asta. Încearcă să mă înțelegi! A fost cea mai neagră perioadă din viața mea.
- Nu numai a ta.
În mintea mea se derulă filmul războiului; fiecare moment, fiecare secundă a tinereții mele irosită, fiecare ieșire ilegală din buncăr. A fost o perioadă grea, dar m-a definit ca persoană, m-a maturizat, mi-a dat șansa de a face lucruri interzise ( pe care, oricum, le făceam demult), mi-a dat șansa să devin cine sunt acum, o Silvia plină de Glamour care merge în fiecare an la prezentări de modă europene. O Silvia pe care o urăsc.
- Și, mergi la Paris Vogue Exposition anul ăsta?
- Ce e aia?
- Prezentare de modă. La început nici mie nu îmi plăcea, dar m-am obișnuit. Tipele alea mă fac să intru într-o depresie cumplită datorită fizicului meu. De ce nu pot să fiu slabă?!
Nu am gândit înainte să vorbesc. Mara era slabă, dar nu pentru că vroia să arate bine, sau să fie sex symbolul liceului ei. Ea nu avea ce să mănânce, știam foarte bine acest lucru. Imediat după război a început o criză mondială datorită lipsei de hrană, de aceea unele țări își varsă sângele rămas pentru a cuceri noi teritorii. Nu pot să îmi dau seama când trebuie că în timp ce eu merg la prezentări de modă și mănânc ca sparta la fiecare masă unii oameni mor de foame. La propriu. Statisticile spun că un milion de oameni mor la nivel global în fiecare lună din cauza foametei. Mai suntem patru miliarde. Oare la cât se va ajunge?
Viktoria Modesta îmi întrerupe gândurile anunțându-mă că îmi sună telefonul. Răspund fără să mă uit pe ecran.
- Alo? spun nesigură
- Silvia, eu sunt! îmi răspunde o voce de fetiță. Îmi e dor de tine! Abia aștept să te văd!
Îmi dau seama cine e. E Camelia, sora mea mai mică. Deși suntem surori doar de tată, nu mă pot abține să nu o iubesc. E exact ca mine când eram de vârsta ei. Doar că eu am prins alte vremuri.
Apăs pe tasta de volum pentru a da sonorul mai tare. De când am avut timpanul spart, nu aud prea bine.
- Ți-au dat voie să mă suni? Nu pot să cred! Ce faci?
- Mă jucam cu Ștefan. Tuși a ieșit din cameră și am vrut să te sun. Nu am voie să vorbesc la telefon.
- Vei crește la un moment dat. Cum mai e în capitală?
- Plouă, dar mie îmi place ploaia. Nu am voie să ies fără umbrelă, deși tati îmi spune că aș răci greu, pentru că mă trag dintr-un neam latin, și latinii se îmbolnăveau greu. Silv, ce sunt latinii?
- Sunt strămoșii noștri. Niște oameni puternici, cuceritori înnăscuți.
- Noi vom cuceri?
- Bineînțeles!
- Cami, de câte ori ți-am spus că tu nu ai voie să vorbești la telefon. Ești prea mică! Chiar trebuie să iau telefonul cu mine oriunde mă duc? aud o voce de femeie pe fundal. Alo? Îmi pare rău pentru deranj. Nepoata mea nu știe să folosească telefonul.
- Narcisa, e ok, eu sunt.
- Silvia, ști că sora ta nu are voie să vorbească la telefon. Ști doar că...
- Ea m-a sunat, îi tai eu fraza.
- Oricum, trebuia să închizi când ai văzut că e ea.
- Vedeam prin telefon, nu? Cum pula mea să-i închid surorii mele mai mici pe care o văd de Crăciun și de Paște? Doar de Crăciun și de Paște!
- Nu trebuie să fii nesimțită și să folosești limbajul acesta de mahala. Dacă aș fi în locul tău mi-ar fi și rușine. Sper că fiica Elenei nu va ajunge ca tine, o ștoarfă care stă cu picioarele crăcănate în fiecare noapte.
- Fac sex și ziua. Depinde cum se nimerește.
- O să închid acum. Nu vreau să port cu tine o astfel de discuție. Fii sigură că îi voi raporta tatălui tău ce s-a întâmplat.
Închide. Nu mă așteptam la mai mult de la femeia asta. Mi-am dat seama că e o proastă de când am văzut-o prima dată. Narcisa e sora mamei mele vitrege, Elena. Între ele nu fac discriminări, le urăsc la fel de mult pe amandoua. 
- Silvia, ar trebui să merg acasă.
Mă ridic de pe canapea, scot din geantă o sută de lei și îi arunc în sictir pe masă. Fata face ochii mari la vederea bancnotei, pe semne că nu e obișnuită cu bani mari.
În taxi îi fac semn să spună ea încotro.
- Orfelinatul Sfânta Ana.
- La Sfânta Ana?
- Da. 
Simțeam cum m-i se face rău, și știam de ce. Acela e orfelinatul unde sunt copiii foștilor politicieni din țară. Iadul pentru orice copil.
Îmi amintesc unde am cunoscut-o.
—
Nu am fost dintotdeauna așa, cândva am fost tânără și naivă. Inima m-i s-a zvârcolit în piept, a fost tăiată în bucățele cu briceagul și cusută la loc cu o ață subțire, care în prezent începe să se descoase. Orice ai coase e degeaba, pentru că acel ceva tot a fost rupt, acea ruptură nu o mai coase nici timpul.
În acea perioadă sângeram, îmi sângerau încheieturile până întâlneam Moartea, dar niciodată nu am fost cu ea în acel Paradis înflăcărat care mi-a fost promis. Defapt nu am fost cu ea nicăieri, doar a dat târcoale prin camera unde sângeram, s-a uitat la mine și a plecat. Nu a vrut să mă elibereze din închisoarea numită viață, nu i-a fost milă de mine.
În a treia lună din primul meu an de liceu a început Războiul. La început îmi plăcuse ideea, ERAM fascinată de războaie, aveam acasă zeci de poze cu WW2. Eram o proastă, nu mi-am dat seama ce înseamnă un război cu adevărat.
Pe 11 noiembrie, presa era plină de articole cu război. La televizor am aflat ce se întâmplă, armata rusă intrase în Ucraina, pe bune, fără pro ruși. Vladimir Putin declarase război Ucrainei. Atunci am râs, am sunat-o pe Eliza să-i spun, l-am sunat și pe Florentin, el deja știa. Nu am știut că America o să bage toată lumea în războiul altcuiva. Poate că știam, dar senzația de mișto era prea mare pentru a gândi. Fusesem chiar și la școala unde am învățat în generală ca să mă laud cu chestia asta. „V-am spus eu!" se auzea în toată școala. „Ai avut dreptate!" îmi răspundeau foștii mei profesori. Cât de dulce era sentimentul de dreptate. „Mai bine mă înșelam!" am spus într-un final.
Primele trei luni au fost liniștite, a fost războiul LOR, noi trăiam relativ bine, dar începuse ceva. Începuse să apară rațiile, presa ne ascundea ceva și începuseră să lipsească cât mai mulți colegi. Atunci mi-am dat seama că RĂUL bate la ușă. România intrase în război de partea americanilor.
Începusem să plâng, tata îmi promitea că totul o să fie bine, iar mama mă lua în brațe și îmi amintea lucruri de când eram mică. În acea perioadă ascultam mult Emilie Autumn.
Prin primăvara primului an de război m-i s-a spus că mă voi muta, că voi fi în siguranță și că voi fi teafără și nevătămată. Am plâns, nu vroiam să îmi părăsesc prietenii, nu am vrut să o părăsesc pe Eliza, singura mea prietenă, sau pe Vlad, iubitul meu de atunci. „Dar îi iubesc! Nu plec nicăieri fără ei!" aș fi vrut să le spun. „Când o să mă întorc ei nu o să mai fie în viață! " vorbea disperarea din mine. Și într-un final am avut dreptate, când eu m-am întors, ei numai erau.
În cele din urmă m-am mutat, într-un buncăr cu copiii celorlalți politicieni din țară. De acolo o cunosc pe Mara.
Avea opt ani atunci, cea mai sociabilă dintre toți, copilul cu cele mai bune note, clasa a doua , semi conștientă de ce se întâmplă cu adevărat. Nu prea vorbeam cu ea, nu mă jucam cu ea. O uram, la fel ca orice se afla în buncărul ăla.
—

 Vreau pareri . Multe pareri. Nu stiu daca s-o continui, am nevoie de o parere sincera. Sper sa nu mai scriu capitolele asa greu, ca in ritmul asta mai termin capitolele la pulivara.

Va pup!

PS: S-ar putea sa se vada aiurea, nu stiu de ce, dar azi Wattpad-ul imi da erori peste erori .