One Day

Timp mort / Pariul

Joi, 20 decembrie 2012
ora 23:55

Întorc ultima filă a romanului, lăsându-mă purtată printre rândurile scrise cu pasiune, ce au reuşit să îmi acopere un relativ ultim gol al sufletului, înainte ca Marele Final să ne acopere pe toţi. Atunci existenţa fiecăruia dintre noi va fi pecetluită.

Închid cartea şi o aşez pe parchet, în faţa mea. Ticăitul ceasului continuă să se audă în neştiinţă şi pentru câteva momente întreaga mea atenţie se canalizează asupra sa. Însă totul dispare când realitatea se contopeşte cu ideea de prezent şi angoasele, cauzate de conceptul de „21 decembrie”, învăluiesc fiinţele slabe, bântuite de iluzii.
Dar nu şi pe mine.

Mă ridic şi încep să mă plimb prin casă şi încep să sting luminile. Încă de când soarele a apus, becurile ce luminau camerele fuseseră aprinse, tocmai pentru că simt că dintre toate, aceasta îmi va lipsi cel mai mult.

Oamenii pot denumi ceea ce se pare că se va întâmpla în... aproximativ patru minute, printr-un singur termen – moarte. Nu mi-e frică de ea. Niciodată nu mi-a fost. În nenumărate rânduri ei, oamenii, au fost cauzatori de moarte şi mi se pare perfect normal să primească şi ei acelaşi lucru.

Sunt sadică. Întotdeauna am simţit nevoia să mă distanţez de mulţime şi să încerc să mă conving că sunt altfel sau, uneori, că pot deveni altfel. De cele mai multe ori am fost dezamăgită de mine însămi. Până acum, însă. Site-urile de pe net, ziarele, revistele, emisiunile de la televizor sunt pline de anunţuri sumbre. Va veni Sfârşitul Lumii. Va fi explozie solară. Vom muri.

„Vom muri pe dracu’!” mi-a venit de multe ori să strig. Însă dacă se va întâmpla asta, afirm cu mândrie, chiar în aceste trei minute rămase că nu îmi este frică de ce va urma. Nu îmi este frică de moarte.

Odată ce întregul apartament a fost scufundat în întunericul himeric, dau peste cap ultimile guri de vin roşu, ce aşteptau în paharul aşezat pe măsuţă. Ecranul luminos al telefonului indică lipsa a două minute până ce miezul nopţii are să vină.

Mă aşez la loc, pe jos, pe parchetul rece şi aşez telefonul lângă mine, amintindu-mi vorbele ce-mi fuseseră şoptite ceva ore în urmă. Fără să vreau, îmi scapă un zâmbet, ştiind că într-un fel sau altul, pariul avea să ne rănească, ori mie, ori lui, crunt orgoliile. Două persoane încăpăţânate, cu caractere puternice, au pariat pe viitorul omenirii. Ţârâitul telefonului mă trezeşte din meditaţie. Vocea şoptită de la capătul firului îmi inundă timpanul şi simt alinare.

- A mai rămas un minut şi nu s-a întâmplat nimic, blondino. Nicio zguduitură, niciun monstru escaladând clădirile, nicio lumină apărută subit...
- Ai vreo mică-mică idee în ce anume constă conceptul de „21 decembrie”?
- Sfârşitul Lumii.
Îi simt urma de amuzament, pe care din greu încearcă să şi-o stăpânească. Pentru el ideea în sine este o glumă, ceea ce mă scoate din minţi. Nu a negat niciodată că îi place să îi enerveze pe oamenii din jur. Câteodată mă întreb dacă acesta este modul său de a supravieţui.
- Te ţine buzunarul pentru o convorbire internaţională de un minut?
- Mă ţine chiar şi pentru una de lungă durată. Dacă aşa pot fi mai aproape de tine în aceste momente.

Simt nevoia să îl întreb ce vrea să spună cu asta. Niciodată nu am mai avut o astfel de discuţie, ce tinde să se îndrepte spre linia morbidităţii, să treacă de ea şi să cadă în tragism. Deşi nu vreau, îmi dau seama că timpul mă presează.
- Douăzeci de secunde.
- Acul fosforescent al ceasornicului îţi spune asta?

Mă pregătesc să îi dau o replică pe măsură, dar el continuă: Îţi aminteşti ce o să trebuiască să faci atunci când vei pierde, nu?
- Nu oricine ar putea face faţă la puhoiul de sentimente ce-mi răzbesc fiinţa, Karl.
- Eu nu sunt oricine. Zece secunde.

Între noi se lasă liniştea, bucurându-ne de ultimile secunde aşa cum ştim cel mai bine, ascultându-i unul celuilalt respiraţia, devenită între timp, greoaie. Ochii mei urmăresc secundarul verzui al ceasului, cum încet-încet se ridică spre a le întâlni pe celelalte două. Ele vor deveni una, iar noi ne vom risipi.
- Două secunde, bâigui cu vocea tremurândă.
- O eternitate, rosteşte cu fermitate.

„Dar în acest moment începe o cu totul altă poveste, o poveste a înnoirii treptate a unui om, o poveste a renaşterii lui treptate, a trecerii lui treptate dintr-o lume în alta, a felului în care face cunoştinţă cu o realitate nouă, până acum total necunoscută. Asta ar putea fi tema unei noi povestiri, dar povestea noastră se încheie aici.” (Fiodor M. Dostoievski – Crimă şi pedeapsă)

Am câştigat pariul... Iar tot ce pot să spun se rezumă la faptul că viaţa a fost, este şi va fi întotdeauna un mare va urma.

monicaE, 20 decembrie 2012