Te privesc până-n păcat

Capitolul 2

- Parcă nu-ți plăceau fructele de mare americane, îmi surâde în timp ce ia o îmbucătură din friptura sa.

- Am decis să le mai dau o singură șansă, spun mestecând inelul de calamar elastic.

- Cum a fost prima zi de școală după atâta soare și nisip fierbinte? mă privește fix, dar ochii lui oglindesc afecțiune în ei.

- A fost bine, mint. Obositor, îi zâmbesc strâmb.

Nu a fost bine. Profesorul ciudat îmi dă fiori și am impresia că jumătate de clasă va pica la filozofie anul acesta. Ar trebui să nu mă mai gândesc la el pentru că trezește în mine o teamă. O teamă confuză. Nu obișnuiesc să-mi fie frică de profesori, de adulți în general. Dar privirea lui mă îngheață, apoi ochii ăia mă perforează și toată încrederea mi se scurge prin fiecare fisură făcută de ochii săi distrugători. Are o privire macabră, buzele sale sunt mereu întinse, pe parcursul unei zile întregi nu l-am văzut zâmbind deloc.

- La ce te gândești? Adonis mă smulge din înșiruirea gândurilor mele.

- Nimic important, îl asigur. Ce ziceai?

- Zic să mergem în seara asta să luam cina, sau poate să bem ceva, adică eu să beau, începe să râdă.

- Cu ce ocazie? mă încrunt.

- Ei bine, în două săptămâni ne mutăm la casă, îmi zâmbește sincer și mulțumit.

- Cum ai putut să nu-mi spui până acum? urlu la el și se pare că am întors și câteva capete în direcția noastră.

Se oprește din mâncat și mă privește îndelung, apoi un zâmbet cald îi încadrează chipul. Ochii săi verzi-gălbui se înseninează, iar pupilele i se dilatară considerabil.

- Mikroúli mou, cum ar mai fi fost asta o surpriză? glasul său jos îmi dă fiori.

Vărul meu are cea mai gravă, joasă, cavernoasă voce de pe întregul pământ. Acasă, în Kavala, era cunoscut după frumusețea sa adonisiacă, dar vocea e cea care l-a făcut atât de iubit printre colegele mele de clasă, prietene și absolut toate femeile care veneau la tavernă, fie ele măritate sau nu. În adâncul sufletului meu, m-am bucurat că el atrăgea mereu atenția, iar eu puteam scăpa fără prea multă interacțiune cu clienții pentru că, oricât de deschisă și sociabilă par, îmi e destul de greu să mă exprim în fața necunoscuților. Îmi făcea plăcere să servesc clienții fideli ai tavernei, fețele cunoscute, dar în ceea ce privește persoanele noi, Adonis era cel care se ocupa de ele.

- Așa e, mă trezesc într-un final. Sunt foarte bucuroasă pentru ce ai realizat Adonis, mă întind și îl sărut pe obraz.

- Era și cazul să poți învăța liniștită, fără gălăgia vecinilor, fără urletele sirenelor de poliție și tot felul de alte distrări.

- Mhm, spun, iar privirea lui capătă o urma de îngrijorare.

- Ce e cu tine? își pune mâna peste a mea, iar degetele sale reci îmi mângâie tendoanele degetelor.

- Știi, mă gândeam, oftez. Dacă cândva vei vrea să vi acasă cu o femeie? Dacă vei avea o relație și se va ajunge în punctul în care ea ar putea locui cu tine? Ce o să spună când o să vadă că stai cu vară-ta? Că trebuie să supraveghezi o adolescentă în timpul tău liber, zic accentuând cuvântul -adolescentă-.

- Vorbești prostii Eden, se încruntă. Tu nu ești o adolescentă oarecare, ești sora me-

- Verișoară, îl întrerup.

- Soră, repetă, chipul său parcă schimonosindu-se de durerea provocată de cuvintele mele. Încetează și bucură-te alături de mine! mă mustrează.

- Bine Ado, când o să-ți pară rău că trebuie să-ți ți iubita de gură în timpul nopții, amintește-ți că tu ai ales, îi zâmbesc hazliu.

- Cine zice că trebuie să-i astup gura? Ești fată mare Eden, îmi face ochiul.

Spațiul dintre noi pare acum minuscul, îndeajuns încât să nu mai pot respira cu ușurință. Plămânii mei strigă după aer, sau poate o țigară, căci azi am fost atât de dată peste cap încât am uitat și că am un pachet aproape plin în buzunarul gecii.

Terminăm prânzul în următoarele cincisprezece minute, iar Adonis îmi înmânează cheile sale. Îi mulțumesc și plec spre casă. Decid să o iau pe jos pentru a-mi face ordine în gânduri. Sunt recunoscătoare pentru faptul că locuiesc cu el, deși mi-ar plăcea să aibă intimitatea sa, să nu fiu mereu acolo ca un ghimpe în coasta sa. Chiar dacă el susține opusul. Mă opresc la supermarket în drum și fac câteva cumpărături: lapte, pâine, ouă, cereale, suc de portocale, lucruri specifice micului dejun. Decid să mă opresc și la aprozarul din colț pentru a lua și câteva fructe.

- Vrei niște portocale, drăguța? mi se adresează bătrânica cu căldură.

- Sigur că da, dați-mi un kilogram vă rog, și un mango, adaug.

- Nu te-am mai văzut de ceva vreme, a început școala? Cum te descurci?

- Din păcate da, mi-ar fi prins bine niște soare în plus, râd și apuc plasa cu mâna stângă, lăsându-i banii pe tejghea.

- Se vede că te iubește soarele, își fixează privirea asupra pistruilor mei. Îți stă foarte bine așa.

- Vă mulțumesc, o zi frumoasă! zâmbesc.

- Asemenea, puiule! îmi face cu mâna când mă îndepărtez.

Ajung în trei minute în fața blocului și mă așez pe bancă. Las bagajele alături și îmi scot pachetul de țigări din buzunar, scot una și realizez că bricheta nu e în pachet. O țin strâns între buze și caut prin ghiozdan. Pufnesc nervoasă când realizez că nu am nicio brichetă. Nu-mi pot aminti dacă azi dimineață am scăpat bricheta pe jos la vederea profului de filozofie făcând naiba știe ce cu o tipă. Nu cred că era o elevă, părea destul de matură și ea. Dar în ziua de azi, nu mai poți avea nicio certitudine legată de vârsta fetelor și înfățișarea acestora.

Am doar două opțiuni acum. Fie aștept un vecin să coboară și îmi încerc norocul, fie urc și fumez pe balcon.

Simt o stare de oboseală acută când mă gândesc că trebuie să urc până la etajul șase. Frica mea de ascensoare nu-mi face viața mai ușoară. Abia aștept să ne mutăm la casă, să pot avea curtea mea, o grădină în care să-mi pierd zilele mai călduroase și o pisică alături de care să mă culcușesc într-un fotoliu pufos.

Aștept câteva minute și decid să urc, pentru că se pare că nimeni nu iese la o plimbare la orele astea. Apuc plasele și îmi aranjez ghiozdanul pe spate. Urc scările cu încetinitorul și descui când ajung în dreptul ușii. Mă descalț la ușă și las plasele pe pultul din bucătărie.

Cred că ar trebui să fac și curățenie...

Mă repezesc în camera mea și mă schimb în niște haine mai comode, un hanorac lung, care îi aparținea lui Adonis acum câțiva ani, și o pereche de colanți negri. Dau să mă îndrept către balcon când îmi aud telefonul vibrând.

Eden, pot să trec pe la tine?

Helena. Un freamăt de neliniște mi se oprește în gât. Sper că nu s-a întâmplat nimic rău. Decid să nu-i pun nicio întrebare și răspund.

Sigur, îți fac un ceai până ajungi aici.

Mă duc în bucătărie și iau o brichetă de lângă aragaz. Pun apa la fiert pentru ceai și mă întorc în balcon. Nu am de gând să renunț la țigara aia. După o zi ca asta, o merit.