Scoarţă de stejar scrijelită de timp în râuri de lacrimi cereşti secate - poate asta simţeam sprijinindu-mi spatele zgâriat. Sau poate mă rezemam de oglinda spartă în cioburi sclipitoare într-o lumină întunecată de sadism… încă nu ştiu care a fost fisura ce a crăpat-o : eul meu din tine sau sinele tău din mine. Am renunţat să caut răspuns care să umple acest semn gol al întrebării când am simţit că e prea mult sânge albastru în jurul meu.
Nu contează asta.
Pentru o primă dată, tot ceea ce contează sunt eu - mai bine aici, întinsă în cioburi rostogolindu-mi-se prin inimă, decat acolo, afară, văzându-mi corpul slăbit- ca o fantomă translucidă a unui puls- şi faţa palidă- ca ceara modelată de mâini nepricepute- în oglinda ce întotdeauna ne-a cuprins pe amandoi între marginile ei fals aurite... mai bine aici, decât zâmbind strâmb şi fals către o singură reflexie şi implorând o singură lipsă să dispară.
Aici nu puteam să mă văd – o singuratate dureroasă ce eram, un ecou repetat într-o sală de marmură rece etern goală. Puteam doar să mă simt ca frunzele de toamnă amăgite de vântul cu ochi plimbători şi absenţi să-şi părăsească siguranţa şi apoi zdrobite de pământul prea dur, prea rece, prea aproape, prea real…
Puteam doar să-mi simt ochii ca de apă ce se scurgea fierbinte din streaşina murdară a inimii, udând umilă şi înjugată stejarul-cioburi din spatele meu. Dar nu puteam fi “fata cu ochii de apă” – asta implica o altă existenţă, o altă inimă si un alt gând care sa înţepe aceeaşi formă…dar nu, puteam sa ma reduc doar la simturile mele si doar ale mele si la tot ceea ce puteam sa exprim cu o logică respirând cu greu deasupra valurilor de durere înspumată – în mine, eram doar o formă abstractă de cicatrici scorţoase şi cu colţi deformându-mă…niciodată vindicate, tot timpul sângerii…doar o incizie în propriul suflet neanesteziat, structura mea simplificată şi restrânsă la o singură tăietură.
Cioburi din mine le înţepau pe cele ale oglinzii. Eram spartă în străluciri sângerii, ruptă şi sfâşiată de propriile gânduri – lupi flămânzi într-o noapte cu lună plină. Cusută cu aţă albă, groasă, vizibilă, lipsă pe alocuri - prin nu ştiu ce minune într-o viaţă…
… nu mai ştiam sigur dacă era a mea.
