Și hackerii iubesc ...

Capitolul 1-Nu poți ucide un suflet deja mort

  Într-un final am ajuns aici...Încă nu realizasem ce făcusem ,însă toți mă priveau uimiți,pe fețele unora dintre viitorii mei colegi și a ofițerilor de serviciu se putea citi frica,ura și chiar scârba.Toți vorbeau în șoaptă despre mine ,dar nu îmi păsa ,nu mai simțeam nimic.Eram mort în interior.

Într-un final autobuzul blindat se oprește.Iar un gardian urla la noi să ne dăm jos.Cobor încătușat și sunt luat din mulțimea deținuților de rând și condus spre un pavilion pe care scria ,,MAXIMĂ SECURITATE,,.Arunc o ultimă privire spre cerul mult prea senin ,știind că nu îl voi mai vedea niciodată.

La intrare în pavilion trec printr-un birou în care un gardian începe să mă legitimeze:

-Numele?

-Dragoș Alexandru Călin...

-Vârsta?

-20.

-Fapta?

-Omor deosebit de grav.

-Mandatul ? 

-Pe viață,fără drept de eliberare condiționată.

Gardianul îmi ia degetul pentru a-mi trece amprentele în baza lor de date,și îmi aruncă o privire de parcă i-ar fi milă de mine.Se uită la cicatricile mele de pe mâna dreaptă și îmi spune:

-Te automutilezi ?

-Sunt de când eram mai mic ... 

Firește că îl mințeam ,voiam doar să scap odată de tot interogatoriul ăsta și să rămân singur.Oricum chiar după această ultimă întrebare,gardianul a ordonat să fiu trimis în celula mea.Din fericire pentru mine eram considerat un deținut atât de periculos,încât eram închis singur,fără colegi de cameră sau alte persoane pe care le pot răni.Celula era mică,nu aveam geamuri ,televizor sau gratii printre care pot vedea exteriorul.Totuși am fost lăsat să fumez,măcar atât.

Afară era singurul lucru care mă calma,adoram fumul,ținea loc de foarte multe sentimente.Știam că mă omoară dar îl iubeam,calma stresul,nervii sau dorul.Îmi împărțeam ființa cu el și simțeam că pot zbura ,odată cu fumul albastru ce se risipește.

Din păcate acum nici măcar fumul de țigară nu-mi mai putea astupa golul.Priveam în gol și îmi dădeam seama că asta a fost.Totul s-a terminat,e Game Over .Nu mai aveam pe nimeni ,iar sângele de pe mâinile mele nu se va mai usca niciodată.Mă uitam în oglinda din camera slab iluminată de un neon.Nu mă mai recunoșteam,nu mai eram eu,nu știam dacă am fost un monstru tot timpul sau am devenit în ultimii doi ani,așa că am luat cea mai bună decizie.

Am dat cu pumnul în oglindă fărâmițand-o ,iar apucând cel mai mare ciob ,l-am înfipt în propria-mi jugulară,acoperind tot acel spațiu mic , în care trebuia sa-mi petrec restul vieții ,într-o baltă de sânge enormă.în tot acest timp mă rugam ca după aceste minute de agonie sa o revăd....