Coroana întunericului

Capitolul 22: Ekaterina

      Aburii încă dansau deasupra pielii mele, în timp ce eu îmi pieptăn părul negru. Urmăream, în oglinda din faţa mea, cum peria se unduiește pe fiecare şuviţă de păr, absorbită într-un fel de transă. Mă mişc inconştient, căci atenţia mea nu era sub nici o formă la ceea ce făceam.

      Îmi scutur capul şi privesc pe fereastră. Luna era în descreştere, dar şi aşa, încă multe zile mai aveau să treacă. Oriunde aş privi, orice aş face, nu mă puteam concentra decât la blestemata aia de conversaţie.

      Strig disperată către mine şi mă îndrept cu paşi apăsaţi către pat. Las materialul subţire, care înconjura baldachinul patului meu, să cadă din strânsoare şi mă uit către modelul sculptat în lemnul de pe tavanul patului. Mă închid în propria cuşcă, de parcă aşa aş putea să adorm pur şi simplu, dar luna încă îşi avea efectul asupra mea şi sângele îmi fugea prea repede prin vene. Închid ochii în speranţa că mă pot liniştii.

      Imaginea lui, ca o fantomă ce mă bântuie, stând la biroul din bibliotecă în timp ce trecea praful de nori peste scrisoare îmi apare din nou în minte. Ştiam că îi scrie lui Damian şi fusesem de acord ca el să fie prezent la stabilirea planului.

      Ce nu ştiam, era că Malakai avea totul deja în minte. Eram ca o jucărie stricată, în mâinile lui care pretindeau că vor să mă repare. În realitate, voia doar să îmi pună părţile una peste alta, fără să le lipească la loc, fiindcă asta îi dădea putere asupra mea. Doar pentru că îmi încălcasem promisiunea în ziua aia, doar pentru că aveam nevoie de îngeri în războiul ăsta, nu însemna că o să mă supun lui.

      — Eşti sigur că nici Azur şi nici Lucius nu o să observe că vrăjitoarele nu ţin doliu în cinstea familiei regale? l-am întrebat eu în timp ce mă învârteam prin faţa lui.

      — Se aşteaptă ca voi să loviţi înapoi şi înţeleg că e mai bine să stea ascunşi în perioada asta. Nu au cum să fie atacaţi în propria casă, Malakai mi-a răspuns atent în scrisoarea sa.

      — Chiar dacă ai stat toată viaţa ta singur, în cuşca asta de aur, aici nu e un „voi" ci un „noi". Nu uita asta! Şi tu chiar ai încredere în ei.

      Ochii lui se ridicaseră furtunoşi către mine. Trebuia să fiu atentă cu fiecare detaliu despre el, fiindcă el era calculat. Dar au fost momente în care s-a pierdut cu firea şi a uitat de toată masca pe care o poartă. Nici el nu este perfect şi aveam de gând să îi demonstrez asta.

      — Vrei să folosesc pronumele „noi" şi în faţa lui Lucius? el mi-a spus tăios. Am încredere că le e teamă de ce eşti în stare să faci.

      Râd amuzată de cuvintele lui şi mă întorc către el. Putea să pară atât de convingător, stând la un simplu birou, cu privirea lui serioasă şi cuvintele potrivite.

      — Nu încerca să îmi pui în faţă ce vreau să aud! i-am zis eu. Crezi că i-ai speriat suficient de mult încât să stea ascunşi.

      — Mereu ai crezut ce vrei.

      — Dacă se aşteaptă să lovim, atunci să lovim!

      — Chiar te rog! el s-a ridicat autoritar de pe scaun. Te rog să treci peste sutele de gărzi care patrulează graniţele teritoriului lor, peste miile de elfi sau cerberi, peste gărzile conacelor, peste întreaga familie regală şi omoară-i!

      — Şi atunci ce propui?l-am întrebat destul de enervată.

      Pretindea atât de mult că ştie ce este mai bine şi că deţine răspunsurile tuturor întrebărilor, când de fapt, era la fel de neştiutor ca oricare dintre noi. Nu trebuia să îşi etaleze înţelepciunea în faţa mea, poate că îl ştiam pe acest el din prezent chiar mai bine decât Damian.