O lacrimă pe obrazul meu

Te voi pierde

-Te voi pierde, spune tata.

Nu înțeleg.

-În ce sens?

-Îmi voi pierde fiica. Eu nu am o fiică golană, hoață, mincionoasă. Eu mi-am pierdut fiica, pleacă!

-Tată, nu, spun eu neștiind cum să reacționez.

-Nu, ce?

-Tată, nu am vrut.

-Nu ai vrut? Dacă nu o voiai, Doamne, nu o făceai, Maya! strigă tata.

O să explodez!

-Iartă-mă.

-De data asta numai iert nimc și punct.

-Îți promit că...

-Degeaba promiți, nu te vei opri niciodată din a face asta.

-Din a face ce?

-Pleacă.

-De ce?

-Lasă-mă singur.

-Tată...

-Dragule, spune mama intervenind.

-Nu, tată. Pleacă...

Ies în oraș și totul mirose a benzină, motorină, a mizerie. În jurul meu sunt fel și fel de oameni, oare ei știu povestea mea? Câini, pisici, animale, oameni în jurul meu, ce își trăiesc viața corect, frumos. Nu cred că unul din ei s-ar fi gândit vreodata:
"Hai să fac ceea ce nu e corect!"
Eu am făcut-o. Eu am încurcat regula vieții.
"Trăieste clipa însă trăiește-o corect" Nu voiam să îmi fac bine nici mie nici familiei mele. Voiam doar să fac parte din grupul celor răi, să mă port urât cu toată lumea, să am un iubit cu care să fac lucruri ilegale.
Dar pentru ce? Pentru că nu știam cum să mă integrez în viața de licean. Dar trecutul este trecut. Prezentul este fapta trecutului meu, regret asta.
Mă plimb și mă tot plimb.
Într-o clipă, ajung pe un câmp deschis, aici totul este mult mai frumos, totul atât de verde, de curat, miroase a natură și îmi place că simt aerul curat. Mă întind pe iarba verde și lacrimile încep să curgă pe obrazul meu. Mă gândesc la viitorul meu, la ce se va întâmpla cu mine. Dar, ce se v-a întâmpla cu părinții mei? Mă vor primi înapoi?
În timp ce mă gândesc la toate cele, apare ca prin minune un om, un bărbat mai exact, ce îmi alungă tot soarele și se așează jos, lângă mine.
Mă ridic, îmi șterg lacrimile și mă uit atent la el.

-Bună ziua, spune dânsul.

-Bună ziua, raspund eu.

-Sunt Eduard. O caut pe Karina, spune el.

-Eduard? spun eu mirată.

-Da, Eduard.

-Cine sunteți?

-Nu contează! strigă el foarte tare. Karina! KARINA LUDENBERG!

-Mama? Așa o chema înainte de căsătorie.

-Nu îmi pasă! strigă dânsul, din nou, parcă neauzind ce am spus.

Ce glas are omul ăsta!

-Nu pot zice unde este mama mea!

-Mama ta?

-Da, mama mea, am o mamă, spun eu ironică.

-O s-o găsesc pe mama ta, spune el apropiindu-se, și mă voi răzbuna.

-Ce? exclam eu.

-Voi afla eu unde este! spune el ridicându-se, și fii sigură ca va muri, continuă el ridicându-se, la revedere.

A plecat. Serios?

-La revedere, șoptesc eu.

Ce a vrut să spună acel domn? De ce o caută pe mama? Nu cred că trebuie să mă panichez, este tata lânga ea. Să revin la ale mele.

Cred că e momentul să mă duc la mormintele fraților mei.

Mă ridic, mă șterg să nu apar cu frunze pe spate sau oriunde altundeva și plec la drum. Este foarte departe cimitirul însă merită să mă plimb căci observ oamenii, îmi dau seama ce și cum. Îmi pun căștile și merg pe jos câtre locația unde vreau să ajung.

Ajung la cimitir. Merg cu pași mărunți și observ fiecare mormânt în parte, fiecare dată a nașterii până la fiecare nume.

Sunt la mormântul Jessicăi. Îi pun flori, îi rup buruienile și încep să vorbesc cu ea.
Totul a durat în jur de 1 oră să îi spun tot ce am pe suflet. Îmi iau rămas bun și acum urmează să mă așez lângă mormântul lui Alex ce era aproape însă văd un băiat misterios. Mă apropii din ce în ce mai mult, pășesc pe toate aceste frunze de toamnă și ajung lângă el. Îl ating și îl întreb mirată în timp ce el era cu spatele:

-Cine ești?

_____________________