Suflete de foc: Fire souls; începutul sfârșitului

Casă dulce casă

Casa avea un singur etaj, însă o lumină aprinsă care îneca curtea în auriu prin partea stângă a acoperișului trăda o mansardă.

Tot drumul mă gândisem la vărul nostru; Violet ne spusese că are un copil. Nu îi știam nici măcar numele până în acel moment. Violet a parcat mașina în garaj, al cărei ușă batantă și de un negru lucios s-a deschis fără ca ea să apese pe vreun buton, la fel ca și poarta din fier forjat din spatele nostru. Garajul s-a închis în urma noastră și ne-a lăsat într-o beznă totală, până când Violet s-a dat jos și a apăsat un întrerupător. Dacă nu ar fi făcut-o, aș fi adormit. Abia așteptam să dorm.

Atunci a deschis și Justin portiera și ne-am dat jos din mașină. Garajul avea cărămidă pe pereți și dale de piatră pe jos. Era plin de cutii, lăzi, rafturi cu lucruri vechi și prăfuite și cuiere cu tot felul de obiecte agățate pe ele. O bicicletă BMX de un verde electric era sprijinită de perete. Cu siguranță avusese și zile mai bune.

Și cea mai interesantă parte: o nenorocită de tablă de biliard, așezată fix în mijlocul camerei.

Violet se întinse, căscă și deschise o ușă de lemn din spatele unul dulap. Mi-a părut rău că garajul dădea direct în casă; nu apucasem să o văd prea bine pe afară.

-Bine ați venit acasă!zise ea căscând atât de tare că am crezut că i se va rupe mandibula.

Tot ce am auzit eu a fost acasă.

***

Garajul ieșea într-un living. Practic tot parterul. Garajul era pe partea vest a casei. Livingul avea un parchet deschis la culoare și pereți de un alb atât de luminos că dacă s-ar fi aflat o molie pe ei, ai fi văzut-o de la un kilometru. Un candelabru nu prea mare, din cristale mici și transparente ininda întreaga încăpere cu o lumină caldă, auriu-portocalie. Intrarea de pe partea nordică a casei era mascată de doi pereți falși, de-o parte și de alta. Cel la care ne puteam uita noi, de lânga ușa garajului, avea pe el 3 rafturi umplute cu cărți, lumânări, vaze și flori. La stânga noastră, o canapea care ocupa tot colțul nord-vestic, de un violet foarte închis, lungă, cu brațe groase, cu multe perne colorate. În fața ei stătea o măsuță de sticlă cu un teanc de hârtii și un bonsai.

Pe pereții de deasupra canapelei erau un tablou imens, cu ceva ce părea a fi o galaxie violet și un șirag de luminițe care aduceau foarte bine a stele argintii strălucitoare, împrăștiate până sus de tot, lângă tavan. Nu aveau priză. Stăteau pur și simplu acolo ca niște steluțe adevărate.

Camera era practic împărțită în două. Prima parte, cea vestică, era înaltă cât două etaje, iar a doua era atât cât trebuia să fie, o cameră normală, deasupra căreia se desfășura al doilea etaj. Partea aceasta înaltă avea două ferestre mari, cu vitralii ce înfățișat niște grădini cu flori în partea superioară, unde ar fi trebuit să fie al doilea etaj, iar partea normală a camerei avea o altă fereastră , normală, față în față cu noi, în fața căreia o masă lungă cu șase scaune se pierdea după peretele fals al intrării nordice.

În dreapta noaastră era un rând de scări dintr-un lemn închis, aproape negru, bătând spre mov, care urca la etaj. De unde eram puteam vedea balustrada celui de-al doilea etaj și cele două holuri: unul sudic și unul vestic.

Sub scări era o canapea neagră, mai moale, ca un taburet, sub care stătea un covor pufos, de un mov foarte închis, care reflecta ceva ce părea a fi sclipici argintiu. Scările erau destul de largi ca să permită acestei canapele să fie considerabil de mare; aș zice de 6-7 persoane. Nu era pusă degeaba acolo acea canapea, ci era față în față cu un televizor cu un diametru de vreo 200 de centimetri. Televizorul era suspendat pe un perete cu un tapet negru, care apaținea unei încăperi micuțe, care ocupa colțul sud-estic al camerei. Nu avea ușă, ci avea peretele spart ca o arcadă largă și am putut vedea înăuntru un blat de bucătătrie. Sub televizor era o consolă de jocuri mare, a cărei firmă nu am recunscut-o. Pe peretele din dreapta canapelei negre stăteau mândre 5 rafturi suspendate, negre, pline până la refuz cu jocuri video.

Violet a ieșit pe lângă mine și Justin, care stăteam cu gura căscată, și s-a frecat la ochi. Era foarte obosită. S-a îndreptat către scări și, când a văzut că nu venim, ne-a făcut semn cu capul. Am urmat-o. Balustrada neagră a scărilor, care se continua și ca balustradă pentru etaj, mă fascina. Era din oțel și alcătuia tot felul de modele, flori și cârlionți, aproape ca și porțile de pe acea stradă.

Nu știu dacă am apucat să urc trei trepte, până m-am trezit trântită la pământ de un val imens de blană albă. M-am lovit la cap de ultima scară și, amețită, am rămas cu picioarele în aer ca un gândac căzut pe spate. Deasupra mea stătea o namilă de animal de o tonă, cu un cap de cinci kile, un bot destul de mare cât să mă înghită fără să facă prea mari eforturi, ochi de un albastru deschis, metalic, rece, și cea mai tâmpită, prietenoasă și pufoasă față din lume. Avea o expresie atât de stupidă pe fața aia imensă că aproape am uitat faptul că era un nenorocit de lup gigant de câteva tone și stătea desupra mea.

-Snow!

Vocea asta era nouă. Era destul de ascuțită, dar era de băiat. S-au auzit peși grăbiți, lupul m-a lins pe față. Cineva l-a apucat de gât și l-a dat de pe mine. Și iată, în fața mea, un băiețel la fel de înalt ca și mine, pe la 12 ani, cu o piele ceva mai închisă ca a lui Violet, dar tot palidă, cu un tricou alb prea nmare pentru el și pantaloni scurți gri, tot prea mari pentru el, slab ca o așchie, cu un păr ciufulit, nu prea lung dar nici prea scurt, de un verde electrizant și cu rădăcini negre ca tăciunele.

Avea ochii căprui, mari, ca de ursuleț de pluș și un zâmbet atât de fericit –isteric, aș putea spune –pe față, că lumina întreaga lume. Pomeți înalți, nas ascuțit, buze pline, trăsăturile lui Violet. Câțiva pistrui palizi. Sprâncene negre, perfecte. La fel ca ale lui Violet.

-Eu sunt Kevin, a zis și mi-a dat o mână.

M-a ridicat cu mai multă forță decât m-am așteptat. Mă durea capul. Nenorocitul ăla de lup se gudura de picioarele fratelui meu și Justin îl mângâia între urechi. Dacă s-ar fi ridicat pe labele din spate, i-ar fi ajuns la cap.

Așa m-am întâlnit eu cu vărul meu.

***

Holul nordic, holul estic. Kevin ne-a „cazat" în camera lui și s-a dus să doarmă cu mama lui. Nu am mai aprins lumina. Ne-am trântit amândoi în patul lui Kevin –considerabil de mare –și am adormit imediat.