The best feeling

Capitolul I

 - Abi!! Trezirea! mă strigă mama.

- Imediat mama!

Cu greu mă trezesc din dulcele somn.. M-am dus să îmi fac rutina obișnuită de dimineață până când i-am auzit pe mama și tata discutând ceva. Nu îmi place să mă bag în discuțiile lor, dar nici să se ascundă lucruri de mine. Dar curiozitatea la vârsta asta își pune amprenta. 

- Trebuie să plecăm, Sofia! Nu avem mult timp de zăbovit în casa asta! 

- Nu se poate, Arthur! Ce ai mai făcut iar!? Și cu Abigail cum rămâne?

- Nu știu Sofia, o luăm cu noi. Nu avem altă soluție! E mult prea mică să o lăsăm singură aici!

- Nu putem, e mică, nu o să înțeleagă, nu are nici o vină micuța.

- Sofia! Trebuie să facem ceva, cât mai repede posibil! Și nu glumesc. Trebuie să plecăm cât mai repede de aici!

- Mama, ce se întâmplă?

- Bună treabă Arthur, ne-a auzit! 

- Mama? Ce se petrece?

- Abi, du-te în camera ta!

 - Dar...!?

- ACUM! zise mama foarte autoritar. Niciodată nu am văzut-o așa.... Ce se petrece?

Nu am mai spus nimic și am urcat înapoi în camera mea, încă îi auzeam discutând, dar nu am mai băgat de seamă. Deodată, liniște cumplită, apoi, focuri de armă și țipete. Știam ce trebuie să fac, tata mi-a spus că dacă se întâmplă ceva asemănător să mă duc în camera ascunsă de antrenamente de lângă a mea. Așa am și făcut. Auzeam cum ușa camerei mele este trântită cu putere, încercam să nu țip pentru că știam că riscul este foarte mare. Auzeam pași grei prin cameră (deoarece între camera mea și cea de antrenamente este doar un perete), după care nu s-a mai auzit absolut nimic. Am rămas ceva vreme acolo ca să fiu sigură, până când aud un motor, semn că au plecat.

Ies din cameră dând să cobor pe scări. Nu am putut, pentru că am văzut pe tata pe scări împușcat, încercând să ajungă la mine probabil. Iar mama înjunghiată în abdomen cu privirea speriată spre scări. Această imagine m-a marcat complet. Nu știu dacă mai trăia, dar nu puteam să fac nimic. Am căzut în genunchi, incapabilă de a mai face ceva, în timp ce lacrimile se rostogoleau pe obrajii mei. S-a terminat, totul! Absolut totul. Nu știu cum de am avut puterea de a mă ridica și să sun la polițe. Nici nu îmi amintesc când au ajuns acolo sau cum m-au scos pe mine din casă.         

După moartea părinților mei, am fost luată de către unchiul meu, fratele mamei. De atunci, viața mea a luat cu totul o altă întorsătură. Aveam un sentiment, o sete, să îi răzbun pe părinții mei, să fac ceva și repede. Dar nu știam ce. 

Într-o dimineață la micul dejun unchiul meu mă întreba ce vreau când o să fiu mare.

- Asasină!

- Poftim? Ce ai spus?

- Ce ai auzit unchiule.

- De ce vrei asta?

- Știi de ce. Vreau să mă antrenezi.

- Abi, e mult prea periculos să te bagi în așa ceva. Mai ales că i-am promis mamei tale că nu o să te bag în mafie. *Mda, ați înțeles bine*

- Unchiule, sunt sigură că mama ar vrea să fac ceea ce îmi doresc. 

- Mai vorbim despre asta. Acum mănâncă, trebuie să te înscriem la școală.

***

După ce părăsim incinta școlii, nu eram mulțumită.

- Hei, Abi. Ce este? mă întreba unchiul meu.

- Nu-mi place aici! Vreau să devin asasină! Ce nu este clar?? Aici nu au ce să mă învețe!

- Ba eu cred că te înșeli. Ai multe lucruri de învățat aici.

- Ce? Să sar coarda ca toate celelalte? 

- Nu Abi! Să înveți limbi străine, să gândești repede și limpede, să știi cum să acționezi. Foarte multe! Sunt foarte sigur că și părinții tăi spuneau același lucru.

- Nu sunt convinsă.

Deodată unchiul meu scoate o armă de la spate și  împușcă tot ce mișcă. *Țin să menționez că eram în oraș* Și erau cinci victime. El îmi întinde rucsacul și pistolul în ambele  mâini.

- Spune Abi! asta vrei să faci? Asta vrei să ajungi? Uite ce se poate provoca! Ai nevoie de școală ca să devii ceea ce vrei tu! SPUNE! ALEGE!

După mirarea voastră, am ales....

HEI HEEEEEI. ZICEAM SĂ VĂ ȚIN PUȚIN ÎN SUSPANS. ȘTIU CĂ NU ESTE CEL MAI BUN SENTIMENT, DAR NU STRICĂ :))))))) Scuze pentru eventualele greșeli gramaticale! :)