Care-i treaba cu băieții doamnei Wilson?

5.3K 385 123
                                    

            Strada Margareth Thatcher din San Diego era curios de tăcută, bine, asta dacă nu puneam la socoteală molfăitul absurd al Sarei Cooper, care mă înghiontise cu al său cot ca o bilă de bowling, încercând să se urce alături de mine pe scaun ca să privim pe fereastră.

            Sara este foarte confuză. Așa este ea, nu ai ce să-i faci. Este confuză din orice.

            Să vă dau un exemplu:

            — Lori, eu nu înțeleg, făcu ea, învârtind nervoasă în bolul cu maioneză, stropindu-se pe haine. Cine a fost idiotul care a numit strada Margareth Thatcher? își înfipse un deget în gură, gustând maioneza și se strâmbă a dezgust. Adică, măcar dacă o numeau Zac Efron sau Charlie Hunnam, măcar așa mă simțeam mai în siguranță, dacă mă-nțelegi, zise ea rânjind cu gura până la urechi și iscodindu-mă cu privirea.

          Și dacă nu a fost suficient, iată alt caz:

         —  Lori, sunt confuză rău! se văicări ea, răsfoind pagină cu pagină, absentă, manualul de geografie. De ce aproape toate statele sunt pătrate? Adică, hei, Michigan arată ca un burete, iar Florida ca un crevete și ce naiba caută Guatemala lângă Mexic? făcu exasperată în timp ce mă chinuiam să nu râd ca o nebună. Își pironi privirea, năucită, în ilustrațiile manualului. Mă privi șocată. Ce naiba mai e și Nicaragua asta? E la fel de ciudată ca părul morcoviu din nas al lui Buford Snipes, dintr-a opta, îh!

            Încercam să-mi alung din minte cuvintele pline de confuzie ale Sarei, dar stomacul scotea  niște mugete ciudate precum una din vacile lui Orwell. Sper că știți despre ce vorbesc. Plus că eram atentă la ce se întâmpla în josul străzii și chiar dacă amorțisem atât de tare, încât mă simțeam împăiată și stomacul mă rodea, nici că refuzam să-mi iau ochii de la minunabila priveliște.

            —  Minunabilă? Ai de gând să inventezi un cuvânt nou în dicționar? făcu Sara consternată, ivindu-se în pragul ușii cu un taburete în brațe.

            Ups, cred că am spus-o cu voce tare.

            — Nu tocmai, am răspuns repede. Și ce cauți cu scaunul din pivnița unchiului Bert? am întrebat-o, privind-o cu coada ochiului, asigurându-mă că nu pierd nici o secundă din ceea ce se petrecea afară.

            Sara agită din cap, veni lângă mine și trânti scaunul, scoțând un oftat istovit.

— Bun, pentru că și-așa dicționarul are mult prea multe cuvinte și asta-mi creează...

— Confuzie, da, știu, bine? m-am răstit, căscându-mi ochii când autobuzul opri lângă trotuar, aproape de casa noastră.

— Să-mi crape confuzia dacă ăla nu e un autobuz plin cu băieți! făcu Sara uluită și entuziasmată totodată, acoperindu-și gura cu palma, de teamă să nu fie auzită.

Priveam fascinată cum o femeie se ivise de niciunde, ținând un portofel în mână, pășind în grabă pe cărare, până la autobuz. Ușile se deschiseră și coborî șoferul, un bărbat pletos, care fuma. Femeia agită din braț, sporovăind, scotoci în portofel și-i întinse bărbatului niște bani. Acesta dădu din cap afirmativ și le făcu semn celor dinăuntru să coboare. 

Și atunci vocea mea interioară începu să cânte de bucurie. Mi-am strâns coapsele cu putere la vederea băieților în uniforme, care ieșeau din autobuz. Unul după altul, parcă un număr infinit,  goliră autobuzul și se strânseră într-un cerc neregulat pe parcelă. Șoferul se urcă înapoi, închise ușile și plecă în marșarier, întorcând pe strada de vizavi.

Era amuzant felul în care femeia încerca, stângace și nu tocmai pregătită să îi instruiască pe băieții care arătau nu doar nerăbdători, dar parcă vedeam testosteronul zburdând în ei.

Sara se trase mai aproape, atingându-mi brațul. Privi atentă și-și frecă bărbia, locul unde-i rămase un semn roșu de la coșul de acum patru zile.

            Era, așadar, confuză. Iarăși.

            — Care-i treaba cu băieții ăștia?

            — Sunt băieții doamnei Wilson, am lămurit-o, trecându-mi limba peste buze, simțind gustul pervazului de lemn.

            Sara se întoarse și-mi luă capul în mâinile ei reci, privindu-mă dezarmant. Își miji ochii și spuse apăsat:

            — Care-i treaba cu băieții doamnei Wilson? insistă.

Fata asta era enervant de confuză, dar pe toate nuanțele de roz dacă nu-mi iubeam prietena cea mai bună chiar și așa!

Care-i treaba cu băieții doamnei Wilson?Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum