Călcând pe spini, cu capul în flori de trandafir

38

              Două minute. Două minute și nu îl voi mai putea vedea câțiva ani buni. Cât să plătești pentru suferință? Cât prețuiește o inimă frântă? Câte lacrimi de durere trebuie vărsate pentru a seca definitiv?

              Îl strâng de mâna scoasă tremurând printre gratii și oftez. Nu pot să îl las aici, dar nu am de ales.

— Va fi bine, Tigaie. Nu uita că te iubesc, îi zic și mă forțez să nu plâng, știind că dacă o fac nu mă voi mai putea opri.

— Cyra, îmi pare rău. Chiar îmi pare. Te rog, ai grijă de tine. Și nu mă aștepta. Găsește pe cineva care să te iubească și să te facă fericită. Și nu rămâne supărată pe tatăl tău. Fiecare face ce poate pentru a supraviețui.

— Tigaie...

— Du-te, Cyra și nu uita să zâmbești.

              Mă sărută pentru ultima dată, rămânând cu brațele atârnând printre gratiile ruginite, fără să mă privească, în timp ce gardianul mă escortă afară.

— Roberto, îl strig când ajung în afara penitenciarului, găsindu-l pe bărbat pe una dintre băncile din curte.

— Haide acasă, Cyra, spuse și se ridică.

— Ești bine?

— Înmormântările sunt dureroase și apoi Tigaie... Cinci ani, îți dai seama? Cinci ani că și-a răzbunat sora.

— Îmi va fi dor de el...

— Tuturor le va fi dor. Am pierdut săptămânile astea mai mult decât într-o viață. Tu ești bine?

— Nu chiar. Aduc numai probleme și asta e frustrant, îi mărturisesc.

— Oh, haide, ești un ghinion drăguț, zâmbi.

— Da... Nu mă ajută, surâd.

— Lasă, ne revenim noi. Nu suntem noi primii oameni care au pierdut pe cineva.

— Casa o să fie așa goală de acum...

             Și revăd din nou casa zgomotoasă și caldă ce, atunci când am plecat de dimineață rămăsese atât de goală și rece, parcă plângând și ea pentru morți și pentru suferințele noastre. Culorile s-au stins. Lumina veselă se topi în neant, iar râsul veșnic prezent se stinse într-un hohot de durere.

            Pornim la braț spre casă, pășind tăcuți prin zapada murdară și rece, încercând să ne alungăm gândurile negre ce amenințau să ne cuprindă. Zâmbesc, amintindu-mi tabloul, ultimele lui cuvinte ținându-mă trează.

— De ce zâmbești?

— Pentru că am uitat cum să mai plâng. Râsul e tot ce mi-a rămas.

                Tăcu din nou, pășind legănat pe trotuarul mizer, trecând prin mulțimea de oameni zgribuliți fără să îi vadă, trăgându-mă după el cu mișcări mecanice. Dar știu, sau vreau să îmi închipui, că el va fi bine. Că vom trece prin asta și, cândva în viitor vom fi din nou o familie unită.

                Tabloul agățat deasupra patului și vocea lui Damian mă țin cu picioarele pe pământ. Eu sunt cea care trebuie să fie puternică acum. E momentul să reîntorc favorul pe care mi l-au făcut când m-au salvat. Trebuie să îi învăț să zâmbească din nou, să ne ridicăm unii pe alții, căci numai noi am rămas.

                Și știu că, oricât de mult va dura, lumea noastră va înflori din nou, castelul nostru făcut ruine își va flutura din nou steagul în vânt, iar oamenii din el vor zâmbi din nou.

              Pentru că, dacă e să mă gândesc la o lecție învățată de la trandafiri, este aceea că niciodată, dar niciodată să nu îmi plec capul, niciodată să nu renunț, mereu să aștept răbdătoare să răsară soarele dintre nori. Deoarece oamenii seamănă mult cu florile. Mereu după ploaie miros mai frumos și sunt mai puternici și mai vii.

                Iar asta este o lecție pe care nu o voi uita. Pentru că, în final ne vindecăm. Ne ridicăm unul pe celălalt și mergem mai departe.

                Ne ridicăm oricât de greu ar fi următorul pas. Pentru că trandafirii au spini pentru a se apăra. Însă dacă treci de ei, parfumul florilor merită în final toate lacrimile.

Sfârșit.