Adam

Prolog

          Îi îngheţaseră degetele lungi şi firave pe clapele pianului vechi, dar tot nu se lăsa. Nu cânta de foarte mult timp la pian, dar asta nu îl împiedica să viseze şi să îşi imagineze că încânta mii de persoane cu muzica sa. Lacrimile i se rostogoleau pe obraji în timp ce apăsase pe clapele ce scoseseră ultimele sunete îndelung. Era prima lui compoziţie şi nu putea să nu fie mândru de el însuşi.

          Se ridică de pe scaun şi îşi şterse lacrimile cu mâneca pulovărului flauşat în timp ce se apropia de geam. Camera era meschină, slab luminată şi extrem de friguroasă. Era iarnă, dar tânărul avea să treacă şi peste asta. Trebuia să răzbească, să se ridice şi să lupte, căci altă alternativă nu avea.

          Privi pe geam şi oftă adânc. Trebuia să renunţe la pian şi totodată la muzică. Deşi nu studiase niciun instrument, prindea sunetele din zbor şi cânta din inimă. În ultimele luni citise partea teoretică dintr-o carte veche adusă de prietenul său, Alexander. Îl ajutase, dar acum nu mai avea niciun rost.

          Trebuia să vândă pianul. Singurul obiect rămas moştenire de la mătuşa sa care s-a stins într-un accident grav în gara Piccadilly din Manchester. Nu voia să îşi amintească, căci îl cutremura de fiecare dată. Nu o cunoscuse prea bine şi nici o relaţie strânsă nu au avut, dar a fost singura care s-a interesat vreodată de existenţa lui.

          Avea nevoie de bani ca să supravieţuiască, ci nicidecum pentru vreun moft personal. Nu îi era ruşine cu cine era, nu îi era ruşine că îşi găsea cele mai jalnice job-uri doar ca să îşi câştige pâinea, ci mai degrabă era mândru. Avea doar nouăspezece ani şi se descurca singur într-o lume crudă şi rece. O lume care nu i-a arătat altceva decât faţa urâtă, o lume care i-a întors doar spatele şi l-a transformat într-o bestie.

          Din ziua aceea, Adam nu a mai vărsat o lacrimă. 

----------------------------------------------------------

Salutare dragilor! An nou, lucrare nouă. Sper să o îndrăgiți. 

Irina x