A fost odată un dans și o iubire

Capitolul 1

De zece minute stau și mă holbez la femeia din fața mea, care nu face decât să își aranjeze ochelarii pe nasul cârn și să bată un ritm inexistent cu degetele pe birou, unghiile lungi și pictate cu un roșu intens țăcănind iritant suprafața de lemn a acestuia și făcându-mă să îmi pierd răbdarea puțin câte puțin. Dacă nu aș fi știut că mama și tatăl meu vitreg sunt la ușă, așteptându-mă să termin și ședința de azi și să îmi iau tălpășița, la fel de „stricată" precum am fost și când am pășit în biroul ăsta pentru prima dată, acum câteva săptămâni, nu mi-aș fi pierdut timpul de pomană și aș fi plecat fără să mă uit înapoi.

—Și, ia spune-mi, Zoe, începe psiholoaga căreia nici până acum nu îi cunosc numele, ai vreun hobby?

Deja simt cum răbdarea mea se duce pe apa sâmbetei și nu sunt departe de a mă ridica de pe scaunul ăsta și de a o rupe la fugă cât mai departe de aici. Decid să îi răspund tot cu o întrebare.

—V-au trebuit două nenorocite de ore ca să mă întrebați asta? mârâi printre dinții încleștați.

Se pare că reacția mea nu a avut efectul pe care îl așteptam, deoarece femeia tot ce face e să zâmbească ușor și să continue să mă țintuiască cu privirea. Trebuie să recunosc că îi admir răbdarea și stăpânirea de sine, lucruri care mie îmi lipsesc cu desăvârșire. Dacă aș fi fost în locul ei și aș fi avut o pacientă cu atâtea probleme de comportament și de adaptare în societate, mi-aș fi luat câmpii de mult.

Scaunul rotativ negru din imitație de piele scârțâie atunci când doamna McRoy, după cum scrie pe tăblița așezată pe birou, își schimbă poziția și își încrucișează brațele la piept, privindu-mă serios.

—Draga mea, presupun că știi de ce ne aflăm astăzi aici, nu-i așa? mă întreabă cu un glas calm, ce se află în antiteză cu ochii care sclipesc de inteligență și care mă privesc de parcă ar vrea să îmi afle și cel mai mic secret.

Nicio șansă.

—Astăzi și în toate celelalte ședințe din ultimele săptămâni. Și tot ce știu e că mama mea și dumneavoastră aveți impresia că eu mă voi vindeca dacă îmi pierd câteva ore pe săptămână venind aici când aș fi putut foarte frumos să rămân în lumea mea. Nu am nevoie de ajutor, mă simt bine.

În timp ce încerc să o conving de starea mea psihică, pielea de pe mâna dreaptă începe să mă mănânce îngrozitor și, din instinct, încep să mă scarpin cu cealaltă mână. Oricât de discret aș crede eu că o fac, ochii ageri ai doamnei McRoy îmi urmăresc orice mișcare și îmi observă cu ușurință gestul care a devenit aproape un tic nervos.

—De ce nu vrei să accepți că ai nevoie de ajutor, Zoe? Nu vei putea să treci peste asta singură.

—Eu nu înțeleg de ce toată lumea are impresia că eu vreau să fiu ajutată! exclam, ridicându-mă de pe scaun. În toți anii ăștia, singura persoană care m-a crezut și care a empatizat cu zbuciumul meu am fost eu însămi. Nimeni altcineva. Credeți că astea câteva ore pe săptămână în care vin aici, ne vedem și dumneavoastră îmi puneți tot felul de întrebări mă vor ajuta? Vă spun eu: nu!

Chiar dacă am obosit, continui să mă destăinui, e prima dată după atâta timp când simt să îmi spun tot ce am pe suflet.

—Da, mă tai. Recunosc asta. Dar a fost singurul mod prin care am putut scoate toată durerea asta interioară. Nu știți cum e să fii mutată dintr-un loc în altul, doar pentru plăcerea altora. Nu știți cum e să îți vezi părintele dus pentru totdeauna și să nu știi ce se va alege de tine. Nu știți cum e când cei care se consideră alături de tine te lasă singură în fața sorții și îți spun „descurcă-te!". Nu știți cum e când lumea din jurul tău se uită la tine cu milă și compasiune, dar alege să te evite și tot ceea ce vrei e să dispari din viața asta pentru a nu mai suferi atât. Nu știți nimic, așa că nu vă mai prefaceți că o faceți pentru că nu mă voi simți mai bine!