"10 zile către rai" [in pauza]

Ziua 5

Un fior, o ghiară în inimă și un suflu-necat

Pe umbra din urmă frumos așezat.

Ziua 5

Aimée se trezi în puterea nopții plângând. Fața îi era plină de lacrimi și parcă ceva o oprea să respire. Era o teamă ciudată, necunoscută, dar care se îndrepta exact spre necunoscut. După ce își sterse ochii și îndepărtă cele câteva gene maronii care-i căzuseră, se ridică din pat de lângă Davon și merse în livingul apartamentului închiriat și își luă din barul nu prea mare un măr. Se așeză pe canapea și privi pe geam, spre mare. Luminile de afară făceau ca umbrele camerei în care stătea ea să pară ciudate. Și visase ceva. Oare ce fusese? Mușcă o dată din măr după care se ridică și deschise fereastra cea mare. Valurile se auzeau slab, în surdină, pe lângă sunetul rar al mașinilor ce încă mergeau prin zonă.

Nisipul părea să aibă și el o altă nuanță în lumina nopții. u se vedea luna, dar trebuia să fie poziția hotelului de vină, pentru că-și amintea că o văzuse înainte cu câteva ore. Tricoul și pantalonii scurți de pe ea se cutremurară o dată cu tresărirea ei. Vântul era oarecum rece. Vântul de martie e rece, rece, repetă ea de câteva ori. Apoi mai mușcă din măr și privi spre mare. Mrea era atât de neliniștită. Să fie efectul mării? Neliniștea ei să fie asemenea mării?

Lângă televizorul mare, cu plasmă, stătea un ceas electronic în formă de colac de salvare. Ei, chiar și timpul trebuie salvat uneori, își spuse în sinea ei. Timpul e cel mai prețios. Fruntea i se încreți iar gura începu să i se sterpezească. Dar nu era mărul de viă – cum să fie el? – ci marea, valurile, dar mai ales moartea. Acea teamă de moarte, teama că e ceva în ea, adâncit, nu poate fi retrasă. Cum să fie? Să ști că mori și ce? Să te bucuri? Nu poți să te bucuri. Clătină din cap. Oare ar fi fost mai bine să nu mă nasc? Nu. nu, e bine și așa.

Se auziră zgomote. Davon probabil își schimbase poziția în somn. Davon...mult-iubitul ei francez, profesor francez, ce va face după ce va muri ea? O va uita? Nu, nu poate să o uite. Nu pentru totdeauna. Nu putem uita ce este important pentru totdeauna. Avem mici scăpări, dar nu uităm niciodată. Cum să uităm azi, ceea ce până mai ieri ne-a tulburat?

Și când e vorba de moarte, azi și ieri nu sunt infinite, sunt permanente, sunt mereu gata să revină, sunt pur și simplu imposibil de eliminat din mintea omenească. Și dacă ea va muri, cum va fi viața? În afară de el, va mai fi cineva care să se gândească la ea? Părinții ei? Prietenii ei? Ce prieteni?

Nu, viața e cu adevărat scurtă. Nu poți să o lungești dupa bunul plac. Dacă trebuie să mori, vei muri indiferent de penibilitatea sau gravitatea situației. O să te sinucizi numai pentru că îți este scris să mori în acea clipă.

Și moartea. Ce e moartea?

Mărul se termină. Aimée privi cotorul care avea o formă iregulată. Îl puse pe măsuța de sticlă, apoi își strânse picioarele la piept, și se ghemui în fotoliul moale.

Moartea e doar o denumire pentru momentul în care omul dispare din punct de vedere psihic. Poți fi mort și dacă ești nebun. Nebunii nu pot gândi ca noi. Ei sunt morți pentru noi. Oare și eu sunt moartă pentru ceilalți? Boala mea îi sperie? S-ar feri de mine?

Mintea ei fu acaparată de multe întrebări. Însă răspunsul nu fu de găsit. Cu toate astea, ea descoperi cea mai mare problema.

„Dragă jurnalule,

Este cu mult trecut de miezul nopții, însă nu mai pot dormi. Davon este în dormitor și parcă îi aud respirația ușoară până aici. S-ar putea să fie doar imaginația mea, pentru că am stat atât de mult timp în preajma lui, însă mai mult decât imaginația trebuie să fie iubirea.