Jurnalul unei sinucigaşe

Capitolul 4

     Capitolul 4

     Adam POV.

      Îngrijorat până peste cap, ies în stradă să văd dacă cineva este prin jur.

      Gol, nimeni, aproape pustiu.

      Trebuie urgent să scăpăm de cadavrul din mijlocul sufrageriei. Dacă asta este o capcană şi poliţia va venii la scurt timp, vom intra amândoi la închisoare.

      Conştient de faptul că trebuie să ascund cadavrul, deschid uşa de la hambar şi o rog pe Fiona să mă ajute. Am de gând să ascund trupul în fânul din hambar până o să înţeleg ce se întâmplă aici. Cu mâinile tremurânde iau fata de subraţe, Fiona de glezne şi la semnalul meu o ridicăm şi mergem spre hambar cu ea.

      O ascundem în munţii de fan, acolo unde ne tragem şi noi sufletul.

      — Simt că nu mai pot! Sunt de abia de două zile aici şi am fost nevoit să ascund două cadavre, două! accentuez exasperat. Harlow este un oraş înfricoşător şi cu cât stau aici, cu atât se repetă obsesiv întrebările: Ce se întâmplă cu Harlow? De ce călătoria mea s-a transformat într-o poveste de groază?

      — Într-adevăr...

      — Sunt un băiat obişnuit, nu un detectiv de primă clasă ca să desluşesc toate ghicitorile înfricoşătoare ale lui Zoey! Tot ce îmi doresc, pentru numele lui Dumnezeu, este să ştiu că este vie, sănătoasă şi gata de plecare. Harlow nu este pentru ea!

      — Nici pentru noi, Adam. De aceea am insitat să vin cu tine. Îmi era frică că...

      — Că ce? întreb blând.

      — S-ar putea să fie ultima oară când te mai privesc, spune rănită şi se aproprie de mine, atingandu-mă pe piept.

      O privesc speriat. Nimeni nu m-a atins aşa până acum şi văzând cum îi coboară mâna pe pieptul meu, cum îi strălucesc ochii spre mine, simt cum mă ia cu tremurat. Mă depărtez conştient de faptul că suntem maturi, ea femeia adultă şi nu pot face asta.

      Nu pot face asta aici, acum...

      Ar fi pentru prima oară şi îmi este teamă, teamă să nu o rănesc în vreun fel. Este foarte blândă, dornică, sedusă şi nu am de gând să profit de situaţie.

      Îmi dreg glasul ruşinat şi îi zâmbesc timid.

      — Îmi pare foarte rău.

      Fiona realizează şi se depărtează considerabil.

      Înţelege situaţie şi înghite în sec la fel de ruşinată.

      — Când ai pierdut legătura cu ea?

      — Care ea?

      — Zoey, verişoara ta.

      — Ah, da! spun ameţit. Acum doi ani de zile. Conform paginilor de jurnal pe care le-am citit până acum, concret ar fi ianuare 1887.

      — Este diferenţă de vârstă mare între voi?

      — Eu am optsprezece ani, iar Zoey are douăzeci. Acum doi ani, când corespondam, abia împlinea optsprezece ani. Chiar dacă nu este mare diferenţa de vârstă, eu şi Zoey ne-am înţeles foarte bine deoarece avea o perspectivă asupra vieţii diferită, asemănătoare cu a mea. Niciodată nu şi-a dorit să se căsătorească cu un bogătaş şi să aibă 3 copii, ci îşi dorea foarte mult să călătorească. Ea susţinea că odată ce acumulezi informaţii, automat eşti altfel. Credea că toate diferenţele astea între popoare pot fi anihilate prin promovarea anumitor tradiţii care îi diferenţiază şi astfel, ei devin unici.