Prolog

135 8 3
                                    

Mult prea multe dosare de pus la punct, iar  telefoanele... Păi sună încontinu. Așa-mi trebuie dacă am decis să lucrez pentru KGB.
"Încă 10 minute și plec acasă", spun în sinea mea, deși nu reușesc să mă bucur prea mult de acel gând. Telefonul sună din nou, dar evit să răspund.
"Mhm, probabil va lăsa un mesaj și se va ocupa altcineva."
Spre uimirea mea, telefonul sună inisistent și, chiar dacă așteptam cu nerăbdare să părăsesc cât mai repede această clădire, răspund.

*-Bună seara, cu ce vă pot ajuta?
-Domnișoara Winters?
-Da. Vă cunosc?
-Nu cred, dar am discutat cu șeful dumneavoastră și trebuie să vă prezentați în 40 de minute pe strada Wildcreep. Ați face bine să vă grăbiți, spune pe un ton mult prea serios și rece.
-Sunteți sigur că... adică eu tocmai am terminat pe azi și...
-În locul dumneavoastră aș fi sunat deja un taxi.
*Apel terminat.

Ugh! La naiba. Mi-a închis. Cred că a fost cel mai ciudat apel pe care l-am primit de când lucrez aici cu toți dubioșii ăștia.

Sun la agenția de taxiuri în grabă, iar o doamnă destul de amabilă îmi spune că acesta va ajunge în 4 minute.
"Ce drăguț... Pe dracu.", gândesc eu în timp ce îmi îmbrăcam pardesiul negru.

Însfârșit ies din clădire și urc în taxiul ce era deja aici.

-Unde vă duc, domniță?

"Acasă, vă rog!"

-Pe Wildcreep.

-Pe bune? Ce face o domnișoară singură pe o stradă ca aceea?

-E doar o întâlnire de afaceri, spun eu repede.

Liniștea se așterne imediat, iar asta mă pune pe gânduri. "Ce o fi vrut să zică cu asta? Sau ce e în neregulă cu acea stradă?" Sinceră să fiu, nu am mai fost acolo niciodată, nici nu auzisem de ea până acum.
"Huh, afaceriștii." Și-ar găsi până și o cușcă de câine unde să țină un discurs, pentru ca totul să rămână secret.

După 40 minute pierdute la semafoare, ajungem pe o stradă pustie și neiluminată.
Doar farurile mașinii luminau strada deloc tipică Los Angelesului.
"La naiba, cred că am ajuns cam târziu... au trecut deja mai mult de 40 de minute și..."

Un zgomot sparge tăcerea, iar taxiul o ia razna pe șoseaua pustie, pierzând controlul și izbindu-se violent de o clădire ce părea a fi abandonată.
Impactul mă izbește violent de geamul de la mașină, făcându-mă să mă lovesc destul de zdravăn la cap. Îmi revin destul de repede, ca mai apoi să privesc spre scaunul din față. Șoferul nu părea să miște, stând aplecat cu capul în airbag-ul volanului.

-Domnule, sunteți bine?

Niciun răspuns. Lumina era slabă, farurile spărgându-se la impact. Dar totuși, privirea îmi sare spre parbriz.
Era spart și părea a fi o urmă de glonț.
Nu. Nu era posibil.
Cobor în grabă din mașină și deschid ușa șoferului, moment în care trupul său cade inert din mașină. Înlemnesc. Fața lui era acoperită de sânge, ochii săi erau larg deschiși, iar toată imaginea asta părea ireală. Mă dau doi pași în spate, până când trupul meu se lovește de un alt trup, ce părea a fi bine sculptat. Înghit în sec, neavând curaj să privesc în spate.

-Hmm. Ați întârziat, domnișoară Winters, iar mie nu îmi place să aștept.

Asasin din obligațieWhere stories live. Discover now