Şi când ura devine iubire... (Cartea #1 din seria Sentimente)

~ Şaptesprezece ~

Capitolul 17

“Tu-ţi mama mă-tii de telefon handicapat!” tună în întuneric vocea lui Brenden. Îi vine să-şi arunce telefonul cât colo, dar apoi chiar că va fi singur în pustietatea asta.

Continuă să meargă pe ceea ce speră el să fie cărarea potrivită, uitându-se la liniuţele semnalului, care încă refuză să apară. Nenorocita de pădure înghite orice speranţă de a putea chema pe cineva să-l ia din pustiul ăsta!

Îşi ridică telefonul deasupra capului, plimbându-l când într-o parte, când în alta, dar tot degeaba.

“La naiba!” ţipă iarăşi băiatul frustrat, obosit şi flămând. “Măcar de-ar fi fost lumină...” murmură acesta pentru a zecea oară în ultimele douăzeci de minute, de când s-a lăsat întunericul peste copaci.

Se mai plimbă treizeci de minute, înjurând fiecare creangă care-i apare în cale, fiecare frunză pe care calcă, fiecare abur de fum care-i iese din gură, fiecare vânt ce suflă mai tare, îngheţându-i nasul şi urechile. Are mai bine de o oră de când este abandonat, şi încă nu a ieşit la stradă. Nici nu ştie prea bine dacă merge pe cărarea cea bună, însă nici să stea-n loc nu este o soluţie.

Un sunet îi atrage atenţia asupra telefonului. Uitându-se pe ecran, vede minunea – cea mai micuţă liniuţă de semnal îşi face apariţia.

Bucuros, formează rapid numărul tatălui şi sună.

“Unde-mi umbli?! Ştii ce îngrijoraţi am fost?” bubuie în liniştea din pădure vocea panicată a lui Alan.

“Poveste lungă. Hai nu vii să mă iei?”

“De unde?”

“Ăm, nu ştiu prea sigur. Sunt în pădure acum.”

O clipă de linişte, după care hohote de râs.

“Pădure?! Da’ ce cauţi într-o pădure?”

“După cum am spus, poveste lungă. Tu numai vino!”

“Şi de unde să ştiu unde?”

“Stai că-ţi spun eu. Nu ştiu cu exactitate unde sunt acum, însă, când am plecat de la cursă, am făcut dreapta pe cel de-al doilea drum forestier şi am mers cam jumătate de oră înspre inima pădurii.”

“Dar ce cauţi tu într-o pădure?” nu se poate abţine şi întreabă iarăşi bărbatul. E, pur şi simplu, şocant.

“Poţi să asculţi? Am îngheţat aici!”

“Da, da, spune.”

“Cred că acum sunt undeva mai aproape de şosea, de am semnal la telefon, însă nu ştiu dacă tot pe unde am intrat voi şi ieşi.”

“Dar, ia stai aşa!” exclamă contrariat Alan. “Unde îţi e maşina?”

“Tată, vorbim acasă, după o ciocolată caldă. Acum numa’ vino şi mă ia!”

“Bine, încearcă să ieşi la stradă.”

“Bine!”

Alte douăzeci de minute mai târziu, Brenden găseşte şoseaua şi răsuflă uşurat. Se uită-n stânga şi-n dreapta, după care ia un loc pe o buturugă de pe margine.

Nici cinci minute nu mai trec că Alan şi Marianne ies din maşina lor personală, bărbatul râzând cu gura până la urechi, iar femeia purtând o faţă îngrijorată.

“Poftim, puiule,” îi oferă Marianne o pătură băiatului, strâgându-l uşor în braţe.

Drumul spre casă este liniştit şi călduros. Chiar prea călduros pentru cei doi adulţi, însă băiatului îi este numai bine.