Domnului profesor, cu foarte multa dragoste.

Cap VI - Balul

In speranta ca data viitoare voi fi tot eu…

Literele simple, putin aplecate spre dreapta, scrise in graba dar oarecum artistic inchideau seria de exercitii copiate constiincios pe caietul meu de mana lui Tristan Peterson, profesorului meu de matematica. Zapacita, incepusem sa butonez mobilul pentru a gasi ultimul mesaj pe care i-l trimisesem, acel ultim mesaj de care imi aduceam vag aminte. Cand il gasisem in sfarsit, un fior rece imi cobori pe sira spinarii.

Cu putin noroc poate veti fi dumneavoastra si data viitoare.

Desigur, toate astea se petrecusera dupa ziua in care lesinasem si in care doar bratele lui Peterson ma salvasera de la o contuzie craniana. Acum imi lasase un mesaj subliminal pe caietul de matematica. Nu-mi venea sa cred! El, omul matur, incepuse sa intre in jocul asta stupid. Un sentiment bizar ma acaparase pe loc cand imi dadui seama de situatie. Un amestec de entuziasm, fericire si teroare. Nu stiam ce sa fac, incepusem sa ard pe dinauntru. Vulcanul Layla se trezise dupa multe luni de hibernare. Nu mai vroiam nimic, decat sa impartasesc cu cineva urgent toate astea!

-          Eu cred c-ar trebui mai intai sa te calmezi. Si apoi sa faci in asa fel incat mama ta sa nu afle. Eu oricum nu i-as da prea multa importanta.

-          Hello, vorbim cumva in aceeasi limba? Adica esti sigura? Pentru ca eu am mari, MARI dubii in momentul de fata!

-          Layla, asculta-ma! Nu iti pierde capul, orice-ai face de-acum inainte. Adica e clar ca esti topita dupa Peterson, eu speram doar sa nu fie atat de grav. Cu biletele de dragoste si chestii…

-          Stop, stop , stop! Ma tem ca trebuie sa te intrerup chiar ACUM! Ce biletele? Ai innebunit? Nu-I niciun biletel, e scris cu PIXUL in caietul de matematica. Cu pixul. Nu pot sa sterg. Daca pe maica-mea o trazneste sa se uite pe lectie si vede toate alea? Eu cu ce sunt vinovata? Cu nimic. Eu nu am facut decat sa…

-          Sa te faci de ras de doua ori, apoi sa ramai in urma cu copiatul. Uite care-i treaba, iti garantez ca Peterson… uhm, adica domul Peterson nu are niciun gand ascuns. Orice gest putin mai deplasat, ei bine… ii poate aduce un mandat de arestare. Dar absolut orice gest suspect. Uite, nu vreau sa te sperii dar in fine, mai bine iti povestesc toate astea cand ne vedem.

-          Aylin…  ce sa-mi povestesti cand ne vedem? Stii ceva, maine la 9 te vreau la mine. Suntem libere, pentru ca sambata e stupizenia de bal. Si tu, si Sandra. Veniti urgent. Dupa-aia vedem de unde ne putem lua niste rochii.

-          Rochii, aici in Mayflower?

-          Da, adica exista magazine sper, atlfel de unde naiba se imbraca toata lumea cu atata stil?

-          Hey, stii ce, uite, vorbim maine. Noapte buna.

-          Merci, chiar imi doresc sa fie buna… din tot sufletul !

***

A doua zi la noua fara cinci minute sunetul dement al soneriei trezi toate fantomele din casuta pe care mama doar ce-o inchiriase, in aventura ei personala la tara. Imbracata deja, proaspat fardata si murdara de cerneala pe degete, mama cobora scarile urland la mine.

-          Scoala-te, ti-au venit prietenele!

-          Fa ceva cu soneria aia, te implor… de ce nu putem avea si noi un cinipi cristalin de pasarele?

Sarisem din pat direct in fata oglinzii si ma speriasem: pentru prima data in viata mea dormisem imbracata. Eram in uniforma, cu cearcane negre din cauza machiajului. Asta nu! Era inacceptabil si mai presus de toate, simteam ca incepeam sa intind coarda cu nebunia Petersoniana.  Dezgustata, coborasem in halat si trecusem ca o stafie prin sufragerie, mormaind un Dati-mi 5 minute pentru un dus.