Mi-am deschis ochii. Nu eram sigură cât mi i-am ținut închiși. Cinci secunde… cinci ore… de ce nu? Poate chiar cinci zile. Cert e că nu îmi păsa acest amănunt deocamdată. În acel moment, eram ca un copil care descopera lumea din jurul lui și având în vedere că lumea care mă înconjura era defapt doar o ușă foarte sumbră, în rest doar beznă totală, nu era mare lucru. Însă acea ușă…
Îmi trimitea niște fiori reci ca gheața pe șira spinării, fapt care mă determina să tremur. Îmi plăcea să îmi spun că defapt din cauza frigului tremuram și ezitam să merg mai departe, însă frica care curgea ca un lichid prin venele mele pline de îndrăzneală și neastâmpărare, era singura care mă împiedica să stau pentru analizarea îndeaproape a ușii care mă chema să o explorez.
Era un model clasic care nu se mai fabrica în zilele noastre, însă aveam cunoștință de ea, fiind apropiată de artă. Aparținea anilor în care nu am fost înzestrată să îi cunosc personal, însă mi-a plăcut să o cunosc din lucrările altor persoane care s-au bucurat de ea fără mine. Ușa avea parte de niște modele foarte complicate care mă atrăgeau prin complexitatea și dăruirea cu care a fost creată. Culoarea care predomina era de un negru intens ca noaptea, împodobit cu niște fâșii arginti combinate cu un verde de smarald.Acele linii de pe suprafața ca de smoală a ușii erau jucăușe, formând o pictură nemaivăzută de ochii mei până în acel moment. Ușa îmi inspira un sentiment de rău augur, deși frumusețea ei vroia să mă îmbrățișeze în mreajele ei…
Faptul că nu am fost atentă la toate detaliile, nu mă surprindea. Uitându-mă mai bine am observat că erau lanțuri care se încolăceau într-un mod foarte înnebunitor, lanțurile porneau de pe pereții laterali ai ușii, fiind prinse unele de altele în fața ei, ca mesajul trasmis să fie foarte clar : INTRAREA INTERZISĂ.
Trebuia să laud creatorul care a pus la cale toate detaliile atmosferei din jur. Într-adevăr fiecare celulă din mine mă împingea în partea opusă a ei, însă în interiorul creierului meu, auzeam o voce monotonă, dar insistenta: continuă-ți drumul!
Vocea mă irita, aceasta iritare trasnformându-se într-o nevroză care îmi dădea ambiție și voință să fac ceea ce îmi spunea. Trebuia să o fac… astfel totul era în zadar.
Din nou, nu știam de ce simțeam și gândeam așa, însă nu conta. Conta doar ceea ce simțeam în acel moment, iar acesta a fost imboldul care mi-a dat curajul să fac primul pas înspre lanțurile înfiorătoare.
Le-am atins, simțindu-le astfel duritatea încăpățânată de a nu se da la o parte din fața intrușilor. Concluzia faptului că am reușit să mă tai la mână din cauza ruginii, mi-a dat de înțeles că deși erau demult gardienele acestei uși, sfidau cu ingeniozitate persoanele care doreau să ajunga la intrarea acelei încăperi misterioase.
M-am apropiat și mai tare, nebăgând în seamă tăieturile care îmi brăzdau trupul. Încercam din răsputeri să găsesc o logistică a înlățuirii lor, însă nu reușeam. Mi-am întins mâna să ating ușa printre ele, simțind încet durerea care mă capta din cauza încercărilor mele zadarnice. Mai aveam câțiva centimentri până la atingerea ei în toată splendoarea, însă tot trupul începea să îmi fie amorțit din cauza suferinței. Mă gândeam… de ce mai continui ? De ce nu mă opresc ca să îmi trag răsuflarea și să încerc încă o dată după aceea… însă știam în subconștientul meu… că nu va mai fi o altă dată.
Acest gând m-a scos din pânzele amorțelii care se țeseau în jurul meu, și m-am împins cu toată puterea mea în lanțuri, atingând în cele din urmă ușa. Impactul atingerii mi-a electrocutat o energie rece în corpul meu, făcând să nu mai simt tăieturile deloc. Pe toată suprafața ușii a început să curgă o aură verzuie care a început din punctul unde am atins-o, întinzându-se, până la lanțuri, făcându-le să se supună dezlegării. Încet, încet, lanțurile au fost înfrânte, căzând la picioarele mele.
