Malakai - PUBLICATĂ

9. Ciocolata nu-mi dă bătăi de cap

9. Ciocolata nu-mi dă bătăi de cap

       — Oh! rânjește. Îmi spui pe numele de familie. Nu m-ai iertat încă.

       — N-aveam ce să îți iert, răspund oarecum indiferentă.

       — Sau sunt prea irezistibil ca să te superi pe mine, continuă să rânjească.

       — Ai vrea tu, pufnesc. Perioada ta de glorie a trecut, D'Andre.

       — Hai să mergem, zice morocănos. Mi-e frig.

       Malakai are un hanorac negru, larg chiar și pentru el, însă tot e în pantaloni scurți. Poate îi e frig. Poate vrea să mă facă să mă simt prost pentru că am vrut să plec și l-am forțat să iasă după mine, deși, practic, eu nu am făcut nimic. Sau poate că nu vrea să vorbească despre perioada lui de glorie.

       — Îmi spui odată despre ce e vorba? Și când îți scoate ghipsul ăla? îl întreb irascibilă.

       Am impresia că vorbesc singură. Malakai o ia pe lângă conac și mă lasă în urmă.

       — Văd că te descurci foarte bine și singur, mormăi în barbă, chiar dacă nu mă aude.

       O iau pe urmele lui și aproape alerg. Pentru un om care are un picior în ghips și se sprijină într-o cârjă, se mișcă repede.

       Are doar picioare lungi, îmi zic apoi.

       — Ai de gând să mă aștepți?

       Trec furioasă pe lângă el, deși nu știu unde mergem. Înconjurăm conacul și o luăm prin spatele lui, pe o alee. Abia acum văd că mai încolo se află încă o clădire.

       — Unde mergi, Anna?

       — Mai spune-mi o dată așa și jur că te lovesc.

       — Ai vrea tu.

       Poate. Uneori. Jumătate din timp. Optzeci la sută din timp. Îl aștept și îl las să o ia înaintea mea. Ne îndreptăm spre clădire. Malakai scoate niște chei din buzunar și le rotește pe deget. Ne apropiem și îmi dau seama că ceea ce credeam eu că ar fi vreo anexă a casei unde Malakai plănuiește să îmi îngroape cadavrul, e un garaj. Înghit în sec și încetinesc pasul.

       — Nu-mi place asta, D'Andre.

       — Ce nu-ți convine acum?

       — Atitudinea ta, pufăi disprețuitor, deși nu despre asta era vorba.

       — Vrei să-mi cer scuze?

       Îmi dau ochii peste cap. Nu știu de ce, dar nici măcar nu mă mai enervez. Pot să îl tratez și eu așa, dacă asta e ceea ce vrea.

       — Vreau să taci.

       Nu-i bun. Nu vreau să tacă. Vreau să vorbească și să îmi explice ce naiba e în mintea aia complicată a lui, dar cum să spun asta acum, după ce tocmai i-am spus să tacă?

       Nu pot să fiu ca Malakai.

       Nu mă pricep la asta.

       — Malakai? Serios acum... Ce naiba facem aici?

       — Am voie să vorbesc?

       Mă uit la mașina din fața mea. Nu știu de ce aveam impresia că Malakai ar fi genul care ar conduce mai degrabă... orice altceva în afară de un Jeep? Apoi mă uit la el și din nou la mașină. Apoi la piciorul lui și înțeleg de ce m-a întrebat dacă am permis.