INTUNERIC ..........................................
Înger nepământean
Mi-ai arătat drumul spre viață
Apoi m-ai lăsat să zac
Acolo, fără aerul tău.
Pentru tine, nimic nu a contat
Doar dragostea putea învinge
Dar acel drum s-a destrămat
Mai ști zâmbetul de la mormât?
Nu ai putut niciodată să uiți
Nu ai putut niciodată să mă învingi!
A fost totul o minciună
De când te-am cunoscut
Nimic nu ar mai putea șterge
Ceea ce deja s-a scris.
Replay
Fata îi urmă în liniște pe coridorul spre scenă. Dacă nu ar fi fost acolo, în opera părăsită, poate ar mai fi avut o șansă la viață. Dar știa deja că destinul era scris, și că ea nu trebuia să mai trăiască. Dar nu-și putea privi ultimele clipe precum un om care urmează să moară, ea doar încerca să rememoreze ultimul cântec.
Așa cum un căpitan nu și-ar abandona nava în cazul scufundării acesteia, nici ea nu-și putea abandona trupa. Acum formau o singură persoană, formau un singul suflet pustiit și o singură minte încețoșată.
Niciunul nu putea spune nimic, ce ar fi fost de spus înaintea morții? Poate că se gândeau la cât de bine ar fi fost dacă nu ar fi trebuit să cedeze în fața criminalilor. Sau poate că se gândeau ca și ea la sunetul chitărilor electrice atunci când vor muri. Vor muri și ele odată cu ei?
Era ceva mult prea complicat, mult prea ambiguu. Ei poate că ar fi vrut să-și salveze sufletul prin acordurile sumbre, prin tabulaturile șterse de timp...
Ar fi vrut să lase mintea lor, să o lase altora. Ar fi vrut să se termine odată, ar fi vrut ca suferința să nu doară așa tare. Dar totuși, a fi omorât din interior nu-i o durere mai mare decât a fi măcelărit bucată cu bucată?
Poate că ea își imagina cum aveau să moară. Dar totuși, cine și-ar putea imagina ceva ce de fapt, nimeni nu știe?
Își ridică privirea și-l privi pe basist, el era primul – părea cel mai hotărât dintre toți, nu îi era deloc teamă de urmări. Ea zâmbi. Ar fi vrut să fie la fel de încrezătoare. Mări pasul și când îl ajunse îl luă de mână. El o privi încurajator, stângâdu-o în brațe. Ei îi dădură lacrimile.
Va fi bine, îi șopti el ferm.
Ea își înghiți lacrimile, și strânse puternic din ochi. Șimți două înțepături atingându-i fruntea, dar le ignoră, știind că în curând vor trece.
El îi dădu drumul la mână pentru a deschide ușile gigantice ce despărțeau holul de sala cea mare. Opera avea cinci săli, dintre care două pentru spectacolele mici, zilnice, și trei pentru spectacolele cu adevărat mari. Ei nu lucrau acolo, ei nici măcar nu mai fuseseră vreodată acolo.
Ea privi în tăcere sala goală, în care lumina palidă domnea dintr-un colț îndepărtat al scenei. Nu era nimeni – încă.
El se așeză pe unul dintre scaunele din primul rând, iar ceilalți îl urmară întru totul. Nimic nu ar fi putut acum să dea timpul înapoi. De undeva din spate porni un reflector, ce se derulă încet și acoperi cu strălucirea sa lumina slabă ce încerca să-i reziste.
Ei priviră liniștiți filmul vieții ce li se derula straniu înaintea ochilor, ținându-și fiecare chitările în mâini. Ea își dorea din ce în ce mai repede ca totul să se termine brusc, să nu simtă nimic. Dar știa că așa ceva era imposibil, știa că ei erau destinați unei astfel de vieți perpetue. Și deși nu-și aducea nimic aminte din viețile anterioare, știa doar că aceasta durea într-un fel total diferit față de durerile posibil omenești.
