Salvarea unui suflet pierdut

~ Doi ~

Capitolul 2

12 august 1955

O durere îl atacă deodată pe Itzli, trezindu-l din somn. Are un an de când a fost scos din acel abis, iar până acum sufletele nu şi-au făcut cunoscute prezenţa. Se pare că vremea a venit!

Ridicându-se iute din pat, împiedicându-se de cearşaf şi pătură în ameţeala lui de a se pregăti mai repede, cade cu faţa-n podea, făcând un puternic buf! Mârâind de durere, îşi descolăceşte picioarele din rândurile de material şi se aşează-n fund, neştiind exact de care durere să se ocupe prima; de cea de cap şi nas, pentru că-s mai aproape, sau de cea de inimă, pentru că-i mai urgentă. Hotărăşte să le facă pe amândouă odată, cum va putea.

Aşa că, se ridică de pe lemnul tare al podelei, îşi masează uşor faţa în drum spre baie, după care se pregăteşte de plecare.

Îmbrăcat într-un pantalon negru, o cămaşă albatru închis, o geacă de piele neagră şi nişte bocanci, Itzli iese pe uşa de la intrarea blocului, după care se opreşte. Cum, pe tot ce-i mai frumos în lume, poate ajunge el la destinaţie? Ce metodă de transport poate lua? Dacă ia trenul, iar acesta îl duce într-o parte greşită, cât mai departe de suflet? Iar maşină nu are şi nici bani îndeajunşi pentru a lua un taxi...

Ce să fac? Ce să fac? se întreabă tânărul uitându-se pe stradă de parcă răspunsul ar veni de după colţ.

“Foloseşte inima, dragă Itzli,” spune vocea lui Baldassare, răsunând în pustietatea cartierului.

Inima? Inima?! Ce vrea să spună?

Îşi plimbă degetele prin părul lui blondin-şaten, dorind ca răspunsul să-i vină mai repede. Dar cum poate gândi el un răspuns, când nu are nici măcar noţiunile de bază? Bine că i-a umplut Baldassare capul cu toată istoria Pământului, dar nu s-a deranjat să-i bage printre acele noţiuni şi câteva despre ceea ce trebuie el să facă.

Oftând, îşi închide ochii şi se gândeşte doar la acea durere din piept ce pulsează constant cu a lui inimă. Unde o fi acest suflet rătăcit? Oare este pe acelaşi continent ca şi el? În aceeaşi ţară? Undeva aproape, ori departe? Cunoscut, ori străin?

Din cine ştie ce loc, o imagine cu o coastă i se desenează în minte. Este o coastă cu vedere la apus, pentru că soarele se vede cum se pierde încet printre valuri de albastru. Vântul adie uşor, sunetul unor frunze se aude aproape, un cântec de pasăre, un ronţăit, o crenguţă ruptă acompaniind atmosfera calmă şi ademenitoare. Inspiră aerul sărat al apei, acesta fiind amestecat cu aroma dulce a florilor de vară.

Deschizând ochii pentru a reveni cu picioarele pe pământ şi a găsi o soluţie la problemă, Itzli se trezeşte în locul ce tocmai îl visase. Uimit, face un pas înainte, încercând veridicitatea pământului pe care calcă. Se lasă pe vine, rupând două fire de iarbă moale şi verde, ducându-le la nas şi inspirând mirosul lor proaspăt. Cu siguranţă nu visează. Se află chiar aici, deşi cu zece secunde în urmă se afla în mijocul unui oraş, unde nimic atât de mirific nu exista.

Un mic scâncet şi un suspin îl trezesc din admiraţia lui. Întoarce capul spre dreapta pentru a vedea o copilă de maxim doisprezece anişori. Aceasta stă pe iarbă în şezut, picioarele unul peste altul într-o parte, puţin sub fundul ei, iar mâinile avându-le peste faţă, continuând să plângă în ele.

Itzli se duce lângă ea, simţind că acesta este sufletul pe care îl va îndruma azi.

Ia un loc lângă fată, fără a spune nimic. Oricum, ce este de spus în astfel de situaţii? Nici asta nu a fost învăţat.