Camera ţipă,
când liniştea gâdilă încheieturile pereţilor,
şi timpul
şopteşte singurele 7 zile
într-o franceză stâlcită,
din care am înţeles tot timpul
nimicuri sofisticate cu accent alergat de boli;
şi nu mai sunt încurcată cu aerul,
aşa cum eram când era respirabil;
acum îmi strânge plămânii (în)jurând
cu voceai lui hârşâită,
mă vrea înapoi...
pufnesc şi îl îmbrâncesc în cercuri de fum;
se rostogoleşte pe tavan,
las ţigara să (mă) ardă.
Nu vreau
decât o cană de săpun,
pentru că sângele mi-e larg
şi-mi atârnă murdar pe încheieturi,
vreau să-l spăl şi apa să-l strângă
ca el să mă umple din nou;
am slăbit vreo fericire şi 500 de grame,
dar mănânc
trandafirii negri
şi amintirile de sub unghii.
Mă strâng în mine:
e duminică.
