Capitolul VII

63 11 0
                                    


Am notat rapid numele adevăratului meu tată dorindu-mi mai mult ca oricând ca el să citească tot ceea ce am putut eu reda. Am plecat apoi în grabă încercând să îmi șterg orice urmă de neîncredere.

Ceasul cel mare din piața centrală indica ora 8:10.Întârziasem! Probabil părinții mei s-au trezit deja.Urmau alte zeci de explicații pe care nu eram eu cea nevoită să le ofer. Am alergat cât de repede am putut, evidând cu grație mașinile ce mi se iveau în cale. Vântul mă împingea de la spate, parcă ridicându-mă pe aripile sale. După alte 5 minute am ajuns acasă. Am intrat cu grijă în casă încercând să nu atrag atenția asupra mea. Și ce mă uimi cel mai tare era absența strigătelor înăbușite care fi trebuit să vină din bucătărie. Casa părea la fel de pustie precum o lăsasem. Acest lucru era aproape imposibil. Indiferent de situație cesul părinților mei suna la ora 8, nici un minut mai târziu sau mai devreme. Am urcat rapid la etaj, dând năvală în camera părinților mei. Patul era făcut, fereastra era deschisă dar nici urmă de ei. Unde puteau să fie ? Am alergat apoi precum o nebună spre camera lui Alex sperând ca el să fie acolo.Camera sa era răvățită, de parcă fusese trezit din somn și aruncat din această lume. Am coborât rapid pe scări încercând să găsesc un răspuns pe măsura așteptărilot mele. Știam mult prea bine că prinții mei nu ar fi plecat fără să mă anunțe, decât daca nu ar fi fost ceva urgent. Am împins lent ușa bucătăriei, apucând cu delicatețe cafeaua ce zăcea încă neatinsă pe masă. Lângă ceașcă, aproape luându-și zborul, un billet aruncat în grabă al cărui scris tremurat îmi inspiră o stare adâncă de neliniște. M-am așezat pe canapeaua din sufragerie, ghemuindu-ma între perne.

,, Astrid , te rog să nu te panichezi când vei citi acest billet . Eu și tatăl tău am plecat în căutarea lui Alex. Chiar înainte de ora opt acesta a plecat fără să lase nici un billet. Din păcate ne gândim la ce este mai rău. Am găsit în camera sa un bon pentru o achiziție de billet de tren cu destinația Manchester. Nu știm ce l-a determinat să facă acest gest. Am anunțat poliția dar din păcate nu am primit încă nici un răspuns. Te rog să rămâi acasă în posibilitatea că s-ar întoarce. Ne vedem curând ! "

Au durat minute bune până am putut să ma ridic de pe canapea. De ce ar fi plecat frățiorul meu? El era așa de îngrijorat că familia noastră ar fi putut să se destrame încât nu înțeleg cum despărțirea de noi ar fi putut să îl satisfacă. Trebuia să fie o neînțelegere. Eram sigură că el nu ne-ar fi părăsit din propria sa vointă, cel mai probabil a fost obligat să o facă sau poate altceva l-a împins să decurgă la această faptă. În orice caz îmi era foaprte frică pentru el. Voiam să știu că e bine, să îl știu în siguranță. În tot acest timp am zăcut în propria mea casă, încapabilă să mă ridic. Mintea mea își croia singură povești care mai decare mai sumbre iar eu nu voiam să cred nimic din ceea ce debita. Nici ea nu mai era cu mine, amuțise undeva într-un colț al minții mele. În această zi eram amândouă tăcute. Știam că ei încă îmi ascund ceva, că această poveste este pe departe de a fi sfârșită. Intuiția îmi spunea că are legătură cu tata, o suspiciune plutea pe colinele imaginației mele gata să fie înșfăcată de fulgerele unei consecințe aspre. Și oricât mi-ar și plăcut să o sugrum apoi să o arunc în nesfârșitul gândurilor mele trebuia să recunosc, nu aveam încă destule dovezi. Nu eram momentan sigură dar această protecție sporită mă făcea să înghit în sec. Mă abătusem de la planurile mele, azi nu aveam timp de ei, nu am timp de mine. Mă gândeam la Eduard, la felul în care am început să țin la el. Eram așa de diferiți . El, o fire calmă, liniștită, împăciuitoare, eu vulcanică, visătoare și impulsivă. Nu degeaba polurile opuse tind să acapareze distanța dintre ele, apoi să o folosească precum un combustibil ce ardea mocnit în focul a două suflete ce se atingeau în șopată. Îmi era frică că, o dată cu mutarea mea în Bedfort avea să dispară prietenia noastră. Îmi uram viața, îmi uram destinul și cu toate acestea eram mândră că trăiesc. Am pus mâna pe telefon, ridicând receptorul ce suna în derivă. Cine putea să fie ?

Pe aripile iluziilor Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum