LUPII DE NOAPTE. Cronicile Taberei Kazdin, vol. 1

Capitolul 23

- Cum îți place Festivalul până acum, Poppy?

- E groaznic. Nici n-ai idee, Ildris. Mi-am petrecut ultimele două seri ca într-un labirint. Familia DeSilva e peste tot. Am dat iar de băiat, de ăla sălbatic cu briceagul. Și am dat și de domnul cel bătrân, nu știu cum îl cheamă...

- Rechinu'?

- Da, un bătrân înalt cu baston. Tot timpul dau peste cineva și toți știu că sunt acea Poppy. Mă simt groaznic.

- Nu vreau să te sperii și mai tare, dar mătușa Zara a întrebat de tine ieri. I-am promis că în seara asta te aduc cu mine.

- Ildris!!

- Nu poți să-i eviți la nesfârșit, Poppy! Lumea e mică, iar DeSilva sunt o mulțime.

- Nu vreau să dau peste Aldrich.

- Nu ai cum să dai peste el. Dacă voia să te vadă, te găsea de o sută de ori până acum. Aldrich poate găsi pe oricine după miros.

Îl privesc uluită. Nu m-am gândit la asta, dar sigur are dreptate. Dacă Aldrich voia să mă vadă, n-aveam cum să mă ascund de el. Ceea ce înseamnă și el mă evită la fel de tare cum o fac eu.

- În regulă.

Mă întind pe bancheta trăsurii ceva mai liniștită.

- Atunci cred că pot să merg liniștită în seara asta. Deși îmi susțin ideea- e foarte obositor să tot dau peste rudele lui.

- Lasă, bucură-te cât mai poți! La sfârșitul săptămânii viitoare ne întoarcem în Kazdin.

- Nu-mi aminti! Încă mă doare groaznic piciorul ars.

🌑

Noua mea obsesie? Cartofii în spirală. Trebuie neapărat îi fac acasă lui Markus. Ai nevoie de un cartof lung care vine înfipt într-un băț, apoi feliat de jur împrejur și prăjit în ulei fierbinte. La final se presară condimentele pe ei, și primești și două cutiuțe cu sosuri.

Știu, vorbesc numai despre mâncare... dar mâncarea e cea mai bună parte la acest Festival. Mă rog, cred că ar mai fi fost și alte părți bune, dar piciorul meu accidentat nu-mi permite să le încerc.

De exemplu, patinele. Aș putea să încerc să merg cu patinele, au undeva o porțiune special amenajată pentru asta, doar că nu vreau să cad pe piciorul rănit și să impresionez toată Kadara cu urletele mele.

Sau ghicitoarele.

Sunt o mulțime de corturi mistice în care ți se promite ghicirea viitorului, dar firea mea griviană se revoltă la această idee. N-am nevoie de nicio femeie cu văl să-mi spună cum va decurge viața mea, și oricum nu cred că cineva chiar poate ști asta.

Prin urmare mă plimb printre tarabe, mănânc bine, mă bucur de muzică și urmăresc spectacolele.

Ieri seară am urmărit un dans pe gheață, ceva atât de elegant și de grațios încât am rămas fără cuvinte.

Alaltăieri am asistat la un număr de circ cu urși albi, iar astăzi vreau să văd un spectacol pentru copii. Ce? Nu pot să mă simt și eu copil măcar o dată pe an?

- Domnilor și doamnelor, Legenda Zeiței din Munții Argintii! Legenda Zeiței din Munții Argintii!

Mă grăbesc să-mi termin bețele cu felii de cartofi și să plătesc cei doi kilți pentru spectacolul de teatru.

Cortul spațios e amenajat ca o lojă, iar scena de lemn e luminată deasupra cu lampadare argintii care aruncă o lumină ireală peste actori.

Mă strecor prin întuneric căutând un loc gol și mă așez cu grijă, ca să nu-mi izbesc piciorul de ceva.