Suflet pierdut/regăsit

Capitolul 2

,,Nu încerca niciodată să controlezi sau să judeci comportamentul unei persoane. Este o sarcină titanică căreia doar un specialist îi poate face față. Nu îți cere scuze pentru că refuzi să fi tratat fără pic de respect sau mințit cu nerușinare. Impune-ți standardele tale și nu permite nimănui să le calce în picioare.”

     Ora zece și zece minute.
     Privesc ecranul telefonului și înjur în barbă. În locul acesta uitat de civilizație, aparatul de ultimă generație e bun de aruncat la coșul de gunoi.

     În cameră, doar luna măreață ce pătrunde prin perdea îmi ține de urât. Mama, chiar dacă doar ce s-a așezat pe pat, scoate câteva sunete ce-mi indică trecerea pe tărâmul viselor.

     ,,Viața la țară e dură. Începe la primele ore ale dimineții și se termină odată cu lăsarea serii.”, și-a motivat oboseala doamna Raluca Pop atunci când ne-a însoțit în camera noastră.

     Suntem musafirii lor pe termen nelimitat. Căsuța noastră are nevoie de puțină îngrijire înainte să ne primească ,,cu brațele deschise”.

     Pe bune? Mă tot întreb ce a fost în capul meu atunci când am acceptat planul mamei?

     Sting aparatul inutil pentru a închide ochii, încrezător că am să adorm cât de curând. Mă întorc când pe o parte, când pe alta, terminând prin a privi tavanul. Salteaua tare dă impresia că aș fi întins pe o bucată de lemn, iar sunetele ce îi ies mamei printre buzele deschise, par luate dintr-un film horror. Mă amuză comparația făcută și îmi dau seama că lista scuzelor ar putea continua la infinit.

     ,,Nu o să dorm niciodată în condițiile de față. O țigară și o gură de aer curat vor favoriza șansele de reușită.”

     Zis și făcut.
     Pe vârful picioarelor ies din cameră apoi din casă. Aerul rece și incredibil de umed îmi dă un fior straniu pe șira spinării, dar nu-l bag în seamă. Am de gând să fumez, nu o să mă oprească nimeni și nimic, nici măcar frigul.

     O băncuță, așezată în mod strategic pe movila din apropiere, mă cheamă către ea asemenea unui magnet, oferindu-mi posibilitatea de a admira frumusețea locului. Punctul în care mă aflu al satului este modelat de o stradă de țară ce taie în două dealurile aflate de o parte și alta a acesteia. Luminile caselor împrăștiate ici-colo indică numărul limitat de locuitori. Liniștea absurdă e deranjantă, doar pentru o secundă. Nu o să recunosc niciodată cu voce tare că îmi place satul, dar și ce-mi oferă. Da. Am spus-o! Îmi place.

     — Ești bine, fiule?
     Întrebarea mamei a devenit subiect pe ordinea zilei. Nu ar fi nimic ieșit din comun, dar am început să mă cam satur. Am impresia că nu mai avem nimic altceva de vorbit în afară de cum mă simt și ce aș putea să fac pentru a uita trecutul. Merită mai mult de la viață. Nu îmi poate purta de grijă la infinit.

     — Sunt bine, mamă!
     — Nu știu de ce, dar am impresia că nu este așa, se așază lângă mine și îmi prinde mâna într-a sa.

     — M-am săturat să fiu bolnav, chiar dacă nu am nimic vizibil. Durerea apăsătoare, remușcările, dar și sentimentul de vinovăție îmi sunt prietene de prea mult timp. Trebuie să iau atitudine de dragul tău. Meriți tot binele din lume, reușesc să rostesc și deja mă simt mult mai bine.