Suflet pierdut/regăsit

Capitolul 1

,,Fiecare persoană în parte are o lumină proprie, unică în felul ei. Strălucește printre semeni prin prisma faptelor săvârșite. Unele degajă flăcările iadului, iar altele liniște și pace. Totul se limitează la modul în care o privești sau înțelegi, după caz.”

     10 Mai 2011
     A venit ziua în care întorc spatele trecutului și mă gândesc la viitor. Am cedat în fața rugăminților de dragul ei. Merită puțină liniște și pace după atât de multă furtună cauzată tot de mine și imaturitatea de care am dat dovadă.

     Admir muntele de cutii așezate în mod ordonat într-un colț al sufrageriei. Locul acesta nu mai este ce a fost odinioară. Închide mult prea multe amintiri ce nu ne dă pace.

     Un fior rece îmi cutremură trupul și o amintire începe să ruleze pe retinăretină asemenea unei pelicule de film.

     Cu un an în urmă.
     — Ies, mamă! o avertizez cu un picior în casă și unul pe palier. Sărut mâna!

     — Marius! mă oprește din drum cu vocea tăiată de un of al său.

     — Ce este? întreb mai mult pentru a nu rămâne în tăcere.

     — Așteaptă puțin!

     Înjur în barbă oftica mea. M-a mâncat în fund să o salut, iar acum suport consecințele. Ridic pentru câteva secunde privirea către tavanul îngălbenit de fum și trecerea anilor, invocând o divinitate oarecare. Chiar am nevoie de o mână de ajutor.

     Închid ușa și schimb direcția de mers, apropiindu-mă de locul în care s-a așezat între timp.

     — Ai nevoie de ceva înainte să plec?

     Mă așez pe vine în fața ei și îi prind mâinile în ale mele. Las câte o atingere delicată pe fiecare mână în parte crezând că am șanse să scap de predică.

     O admir pe sub ochi în tăcere.
     Își umezește buzele, ia o gură zdravănă de aer în plămâni și își începe discursul pregătit în prealabil.

     — Nu uita niciodată fiule, nu are importanță locul de unde venim sau unde ne ducem, ce facem sau spunem în fața semenilor noștri, ceea ce lasă un semn vizibil în societate sunt amintirile care rămân în urma noastră atunci când ne îndreptăm către calea iertării și fericirii eterne.

     Tăcerea a căzut peste noi asemenea unei cortine peste actori, iar liniștea din încăpere este apăsătoare. Îmi pot auzii bătăile accelerate ale inimii, iar îngrijorarea ei inutilă mă lasă rece.

     Mi-a intrat pe o ureche și mi-a ieșit pe cealaltă cuvintele rostite. Nu mi-a rămas nimic, dar nu contest niciodată ce are de spus, ci, de cele mai multe ori, prefer să îi zâmbesc nepăsător. Nu o pot împiedica să își spună punctul de vedere. Până la urma urmei, nu face altceva decât să își îndeplinească rolul de mamă grijulie.

     Ridic mâinile noastre încă unite pentru a le atinge delicat cu buzele. Trag în piept parfumul ei specific și mă ridic în poziție de drepți.

     O admir de sus preț de câteva secunde.

     — Mamă, nu știu cum era viața în cartier la vremea ta. Din spusele tale, Ceaușescu și modul său de a dicta regulile în vremea comunismului au fost o putere împotriva căreia nu te puteai impune. Eu nu am fost martor cu drepturi depline, dar îți pot spune cu mâna pe inimă că nu s-au schimbat foarte multe lucruri de atunci. Da. Am scăpat de comuniști. Am avut parte de o revoluție în care au murit mulți nevinovați care nu trebuiau să moară...