Sirius

Epilog

EPILOG

SCARLETT

            Cinci luni mai târziu

            Avantajul timpului era că avea puterea de a schimba totul într-o singură clipă. Oamenii se schimbau, vremea, obiceiurile, sentimentele, culoarea părului atunci când treci printr-o fază existenţială gravă. Nimic nu era permanent. Doar cicatricele. Ele sunt permanente şi întotdeauna se vor afla pe pielea ta sau în interiorul tău ca să îţi amintească luptele trecute şi faptul că în sinea ta o să rămâi întotdeauna un soldat învingător.

           Atunci când îţi asumi ceea ce te răneşte, vei realiza că suferinţa va face deja parte din tine înainte să o poţi îndepărta. Aşadar, durerea nu dispare pentru totdeauna. Ea doar trăieşte în tine, schimbându-se treptat într-o fantomă şi nimic nu o mai poate alunga.

            — Scarlett Talles, nu îndrăzni să treci pragul uşii fără mine! m-a avertizat un glas senin.

            Am zâmbit, în timp ce m-am oprit imediat în faţa uşii. Meredith alerga în urma mea, înghiontind ceilalţi elevi cu coatele ca să-şi facă loc în mulţime. Căra pe umăr una dintre genţile ei mari tip poştaş, plină ochi cu cărţi şi materiale de confecţionat flori plastice. Adora munca manuală. Mie mi se părea o pierdere de timp mai mare decât grădinăritul sau cositul de iarbă.

            — Aveai de gând să pleci fără mine? Eşti una dintre cele mai nesuferite persoane pe care le-am cunoscut în viaţa mea.

            — Intenţionam să te aştept în parcare, am dres imediat situaţia.

            Nu minţeam în totalitate. Chiar aveam de gând să o aştept afară, doar că nu în parcare. Undeva cât mai departe de liceu.

            — Mincinoaso, m-a mistuit. Trebuie să înveţi că în Bronx oamenii se aşteaptă. Se aşteaptă când pleacă de la şcoală, de la cumpărături, de la petreceri.

            — Se aşteaptă şi când ies de la toaletă?

            — Fără excepţie, frumuşico. Oamenii se aşteaptă indiferent de situaţie, a repetat din nou, pe un ton mohorât. Vreau să cred că e adevărat.

            Oamenii nu se aşteaptă întotdeauna.

            Oamenii care nu au aceeaşi direcţie, nu se aşteaptă niciodată.

            Era greşit din partea mea să aştept ca Universul să-şi pună în aplicare planul său ori am încredere oarbă în destin, nu eram o persoană răbdătoare. Însă aşteptam o singură persoană, zi de zi, în fiecare clipă, sperând să-l întâlnesc în orice situaţie. Străbătând aleea apartamentului meu, claxonându-mă la semafor, salvându-mă în toiul nopţii din ghearele huliganilor. Au trecut cinci luni fără să-i aud numele sau să-i simt prezenţa. Cinci luni nu sunt suficiente pentru a te obişnui cu ideea că unii oameni pur şi simplu nu trebuie să facă parte din viaţa ta. Dar eu aveam să îl aştept şi în viaţa viitoare dacă era necesar, în acelaşi loc şi cu aceeaşi speranţă.

            Deacon Sileay avea să mă găsească într-o zi.

            — Te-ai întristat, a remarcat Meredith. Ştiai că atunci când eşti tristă nu mai clipeşti şi bărbia îţi tremură?

            — Poftim? m-am întors spre ea.

            — Te uiţi în gol şi gândeşti atât de intens ca un rinocer traumatizat. Eşti înfricoşătoare şi mama mea nu te place deloc, Scarlett. E speriată de tine.