》☆ Fantezie ☆《 》♡ Dragoste ♡《
Singura problemă care țopăia pe fiecare nerv al Zemorei Bloom, era practic ieșirea ei în societate. Crescută de mică în așa fel încât să devină o soție și o mamă model într-o bună zi, Zemora era exact opusul acesto...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Amintirea conversației cu Cheshire Cat m-a bântuit în continuarea drumului meu. De la un moment dat mi s-a părut chiar că mă învârteam în cerc prostește deoarece, cu toate că am scăpat de pădurea ciupercilor uriașe, tabloul sumbru al unei pădurii întunecate era singurul lucru pe care îl lăsam în urma mea de cel puțin o oră întreagă. Îmi era foame. Atât de foame și nu puteam să nu mă blestem singură pentru încăpățânarea mea din dimineața asta, când Cab mi-a adus micul dejun făcând o glumă proastă prin care m-a numit un animal de companie ce trebuie hrănit la ore fixe. Asta—asta a trezit creatura mândră și plină de nervi din interiorul meu. M-am încăpățânat și chiar am aruncat după el cu primul tacâm care mi-a căzut în mână.
Norocul său că nu am prins un cuțit sau o furculiță.
Stomacul meu mă certa într-una pentru incompetența mea, iar eu speram că sunetele pe care acesta le scotea nervos să nu fie îndeajuns încât să trezească vreo bestie de prin pădurea asta despre care Cheshire Cat m-a avertizat recent. Din pricina acestei fricii crescându-mi în ceafă n-am îndrăznit să las vreun oftat mai gălăgios sau vreo înjurătură frumos conturată să-mi scape printre bune de fiecare dată când mă împiedicam de ceva. În mare parte liniștea de bătea cap în cap cu sunetele stomacului meu.
Mi se părea că mergeam de ore întregii, iar cum soarele se ascundea după coroanele înalte ale copacilor, nu puteam să mă orientez după poziția lui pentru a deduce măcar ca și un fel de consolare, cât era ceasul, chiar dacă șansele ca intuiția mea să fie adevărată erau aproape inexistente.
Am avut totuși puțin timp pentru a medita la tot ce mi se întâmpla. La Cheshire Cat, despre care eram sigură că făcea parte din armata neagră și la tipul acela care a apărut pe nepuse masă, ignorând zidul de rușine care ținea să stea în calea gândurilor mele puse cap la cap când mi-am amintit de tot discursul mintal pe care l-am ținut, fiind sigură că aveam să-l șterg pe Ares de pe fața pământului cu doar o mișcare a palmei. Dacă amândoi făceau parte din Armata Neagră, atunci au pus ceva la cale. E planul lor și nu înțeleg ce vor de la mine de fapt. Unde era unchiul meu și de ce nu se arăta mai repede în fața mea?
Nu înțelegeam. Totul era atât de confuz și încă nu îmi venea să cred că toate astea erau pe bune.
Trecând printr-un loc mai luminat al pădurii, m-am gândit serios la opțiunea de a mă așeza puțin pentru a-mi odihni picioarele îndurerate. Dacă eram norocoasă poate Armatei Roșii îi păsa îndeajuns de mult de viața mea neînsemnată încât chiar au pornit în căutarea mea, iar dacă stătea într-un loc aveau să mă găsească mai repede. Era foarte tentant. Ceva mi-a atras atenția în ultimul moment. Am surprins cu colțul ochiului ceva ciudat. O culoare diferită de noanțele vioi de verzii care mi-au încântat ochii până acum. Un maroniu oribil venit de undeva de prin spatele unui tufiș, și nu. Nu era vorba despre vreun trunchii de copac.
