Enjoy.
Capitolul 3
Abia ajunsesem în casa părinților mei; abia simțeam ca aveam o șansă să-mi umplu golul din inimă... și deja îmi făceam planuri de plecare pentru a da examenul la academie. Minunat.
Unchiul meu a insistat să-mi împachetez și câteva haine, în cazul în care examenul avea să dureze mai mult decât credeam noi și am fi nevoiți să stăm peste noapte. Eu una speram să nu fie nevoie. Numai gândul ca o să fiu într-o clădire înaltă cât statuia libertății mă îngrozea, dar probabil că trebuia să mă obișnuiesc pentru orice eventualitate. Până la urmă, eu aveam să dorm oricum acolo dacă treceam de acel examen.
Will și Martha, cu siguranță că erau mai emoționați decât mine. Amândoi au avut grijă ca totul să fie perfect, în special ținuta mea pentru acea zi, pentru care a trebuit să mă cert cu ei. Ambii voiau ca eu să port o rochie elegantă, care aproape ca urla 'Sunt bogată', motiv pentru care o detestam, dar am reușit să-i conving să mă lase să mă îmbrac cu ceva mai lejer în final. Tot am fost obligată să port o bluză și un sacou scump; deși dacă mă gândeam mai bine, toate lucrurile ce au fost cumpărate pentru mine se încadrau în aceeași categorie. Ca să nu mai menționez nimic și de faptul că ei voiau să-mi facă părul.
Mă simțeam ca și cum mă pregăteam pentru o cină cu președintele Statelor Unite ale Americii .
- Will, Martha, opriți-vă. Maze arată foarte bine, spuse unchiul meu, salvându-mă. Nu vă mai stresați atâta. Important este ce are în cap și nu cu ce se îmbracă la acest examen, moment în care eu am făcut un mini-dans de fericire în sinea mea, pentru faptul că cineva în sfârșit spunea adevărul indubitabil.
- Asta e fenomenal! Frate-tu obișnuia să spună aceleasi bazaconii! exclamă Martha, trăgând disperată de mâneca sacoului pe care-l purtam. Normal ca este important felul în care arata! E o femeie!
Unchiul meu s-a încruntat, aruncându-le o privire ucigătoare.
- Unu: ea nu este încă o femeie. Doi: o să întârziem. Hai mai repede! spune el luându-mă de braț.
Cu o oarecare ezitare mi-am luat rămas bun de la Will și Martha, care mi-au zâmbit încurajator și și-au ridicat degetele mari de la mâini în semn de noroc. Trebuia să recunosc că avea să îmi fie dor de ei, chiar dacă plecam numai pentru câteva ore, cel mult o zi (dă Doamne să nu fie așa). Deja mă gândeam cu tristețe la zilele în care aveam să plec la academie-asta dacă treceam de acel examen care devenise coșmarul meu în ultimele nopți.
Acum că ne mutasem, iar viața noastră se transformase din săracă în luxoasă, era și normal să schimbam și mașina, nu? Mai ales când mergeam într-un loc atât de important. Dacă m-ați întreba pe mine, as spune ca preferam vechea mașină în locul celei noi, care era de doua ori mai mare decât vechiul mini Cooper. Bineînțeles că motorul era pe măsură, iar interiorul era învelit în piele naturală ce îi dădea un aspect și mai modern. Aș fi vrut să fiu eu cea care să o conducă.. Dar unchiul nu m-ar fi lăsat niciodată. Deja știam că acel lucru era bătut în cuie, lege care nu putea fi încălcată în familia Karshkov, deși avea 16 ani, nu 10 precum credea unchiul meu.
- Pune-ți centura. Nu știu dacă o să mă descurc cu noua mașină, spuse el. N-am mai condus așa ceva din tinerețe.
- Un alt motiv pentru care eu ar trebui să conduc.
- Renunță, Maze. Nu se va întâmpla. Încă nu sunt bătrân ca să mă bazez pe sprijinul tău, zise el, morocănos și porni mașina.
În ultima perioadă, unchiul meu se comporta, de parcă ceva l-ar măcina pe dinăuntru. Era mult mai protectiv, mi se adresa ca unui copil și mă privea ca și când ar fi fost ultima oară când mă vedea. De asemenea puteam citi pe fața lui și alte emoții care nu le mai întâlnisem la el până atunci. Sentimente pe care numai un părinte le poate avea față de copilul său. Nu mai era același unchi Alfred care venea acasă beat.
Cu cât ne îndepărtam mai mult de casă, cu atât deveneam eu mai nerăbdătoare și anxioasa. Știam că aveam multe atuuri față de restul adolescenților care aveau să dea același examen cu mine : capacitatea de a memora orice în mai puțin de o secundă, dar mintea mea funcționa diferit. Puteam să văd, uneori, lucruri pe care alții nu puteau să le observe, dar dacă eram intimidata pierdeam tot.
Nici nu știam ce o să se întâmple mai exact. Unchiul meu mi-a spus ca examenul era pentru genii, că subiectele erau concepute chiar în acea zi și ca tot ce se va întâmpla va fi cât se poate de real. Am înțeles că nu va fi teorie de loc, ceea ce îmi făcea inima să-mi tresară în piept de emoții. Iubeam provocările și nu fugeam de ele, ceea ce îmi conferea un alt atu. Însă, acea școală era una de oameni Einstein în devenire.
Ce căutam eu acolo?
O ora mai târziu, fiori de gheata au început să-mi treacă prin tot corpul. Mașina se oprise in fata unei porți care părea să se înalte pana la cer, precum și restul zidurilor ce înconjurau pământul pe care se afla academia. Mii de scenarii de scăpare îmi treceau prin cap, în cazul în care s-ar întâmpla ceva cu academia iar eu ar trebui să fug. Porțile erau din metal greu, făcând-o să se deschidă cu un scârțâit scurt dar deranjant. Aveau cel puțin cincisprezece metri și erau închise printr-un sistem controlat de un calculator ce se afla probabil în apropierea lor. Porțile erau singurele din metal. Zidurile ce împrejmuiau terenul erau din cărămizi dure, imposibil de urcat. Totuși, porțile puteau fi urcate, în ciuda înălțimii lor.
Văzându-mă emoționată, unchiul meu îmi aruncă o privire încurajatoare înainte de a accelera din nou
Am fost impresionata de acel teren pe care se afla academia. Era atât de plin de viață ; era exact ca o pădure cu excepția drumului special pentru mașini. Am coborât geamul de la mașină intenționat, pentru a lăsa aerul curat și cântecele păsărilor să pătrundă și în vehicul. Dacă am fi avut o mașină mai veche probabil ca nu am fi putut auzi sunetele de afară din cauza zgomotului.
Zece minute de mers cu mașina la viteza normala a durat drumul prin 'pădure' , până am dat de clădire . Sau mai mult a dar ea peste noi.
Era chiar mai mare decât mi-o puteam imagina. Aproape că avea un aspect de cetate, fiind din nou străjuita de un zid înalt, din cărămizi. Era foarte impunătoare. Vocea mi-a înghețat in plămâni, iar corpul meu a paralizat în acel loc din mașină. Tot ce puteam să fac era să aștept să intrăm.
Am încetat să mai gândesc din acel moment.
- Maze, eu trebuie să rămân aici, nu am voie să intru, spuse unchiul meu. Examenul tău este în câteva de minute. Ai telefon. Folosește-l pentru a-mi vorbi atunci când termini. De aici trebuie să te descurci singura. Găsește-o pe doamna Audrey Hoffman. Ea te va ajuta.
Dând din cap aprobator, am deschis ușa de la mașină și m-am străduit să nu cad în timp ce coboram. Luându-mi geanta și făcându-i cu mâna unchiului meu, mi-am găsit drumul spre intrarea în academie. Înainte de a face primul pas înăuntru, mi-am făcut timp să ma uit la ce era în jurul meu. Nu mai văzusem nimic ca ce era acolo. Afară , academia arata antica, veche, stilul arhitectural fiind medieval, iar înăuntru puteam spune ca era la fel, cu anumite excepții. Mă așteptam la cu totul altceva.
Îmi țineam respirația. Îmi era frica ca dacă o să inspir acel loc avea să se prăbușească peste mine. Era uluitor și înfricoșător în același timp.
Am fost fericita să vad ca nu era nimeni pe coridoare, probabil pentru ca era încă vara, iar examenele abia începuseră.
- Te pot ajuta cu ceva? a spus o femeie care avea în jur de 30 de ani.
-Ăăă...O caut pe doamna Audrey Hoffman.
M-a studiat din cap pana în picioare, exact cum am făcut și eu. Era o femeie înaltă, cu un corp atletic și fără urma de riduri pe fata. Ochii ei de un verde smarald străluceau puternic la lumina soarelui, la fel și parul ei blond ce îi atârna într-o coada de cal prinsă la spate.
- Este ocupată. Va trebui să aștepți, îmi spuse ea dând să plece
- Stai! Sunt aici pentru a da un examen. Trebuia să mă întâlnesc cu ea, am strigat.
Asta i-a atras atenția.
- Cum am spus. Așteaptă.
- Poți să ii spui ca Maze Karshkov a fost aici? am întrebat eu, deși mă îndoiam ca o să aibă vreun fel de impact asupra ei.
Femeia s-a oprit înainte de a mai face un pas.
- Cum ai zis ca te cheamă? mă întrebă ea, apropiindu-se de mine.
- Maze am răspuns fără ezitare.
- Nu, celălalt nume.
- Karshkov.
Femeia inspiră adânc, punându-și niște ochelari pe nas.
- Vino cu mine, a spus.
Nu am crezut ca as fi putut fi vreodată atât de emoționată. Transpiram în locuri în care nu credeam ca era posibil să transpiri. E normal să-ți transpire urechile? mă întrebam eu.
Femeia care părea a fi o secretara, mergea atât de repede încât îmi era greu să țin pasul cu ea. Cum putea să meargă cineva atât de repede pe tocuri de cincisprezece centimetri? Am încercat o data să merg, dar am sfârșit cu nasul în covor. Să zicem ca a fost pentru ultima oara când am încercat să mai port pantofi atât de înalți.
Sunetul tocurilor ei era singurul lucru pe care îl puteam auzi. Încercam să fiu cât mai silențioasă, crezând ca m-ar putea face mai puțin anxioasă. Coridoarele uriașe și holurile întunecate nu ajutau deloc. Am memorat fiecare detaliu, de la drumul pe care îl aveam de parcurs, numărul de trepte urcate până la numărul de secunde ce au trecut. Era modalitatea mea de a mă face mai puțin nervoasă.
În cele din urma, femeia s-a oprit în fata unei uși înalte din lemn masiv. Într-un colt puteam descifra câteva cuvinte scrise pe o plăcuță neagra : Biroul doamnei Audrey Hoffman. Caracterele îngroșate și literele scrise cu majuscule mă făceau să cred ca aceasta doamna a vrut să sublinieze cuvântul HOFFMAN, ca și când, înainte ca cineva să o deranjeze ar trebui să se gândească de doua ori înainte să bata la ușa ei.
- Ciocănește de șase ori. Primele patru ori mai ușor, iar ultimele mai tare.
- E un fel de cod pentru 'important' său ce?
- Ceva de genu'. De aici te descurci singura, îmi spuse.
A plecat fără să mai zică nimic. Mă simțeam ca la primul concurs pe care l-am dat vreodată. Nu știam dacă o să mă descurc sau cum o să fie. Eram neajutorata. Cum eram și în acel moment, privind-o pe acea femeie cum se îndepărtează la fel ca și sunetul tocurilor ei mult prea înalte.
Luându-mi inima in dinți, am făcut așa cum mi-a spus.
- Intrați, va rog! o voce mă îndrumă să deschid ușa.
Mi-am forțat mana să nu mai tremure, și cu o oarecare ezitare, am intrat.
- Cu ce vă pot ajuta?
Femeia din fata mea nu era nici pe departe ceea ce mă așteptăm eu să fie. Bruneta, cu ochi mari și căprui, buze cărnoase și senzuale, femeia era mai tânără decât propria ei secretara. M-am simțit atașată de frumusețea ei și de puterea pe care o emana prin limbajul corpului ei. Expresia ei faciala nu trăda nimic. Femeia trebuia să fie un jucător de poker înnăscut.
- Întreb din nou : cu ce va pot ajuta? Trebuie să fie ceva important dacă asistenta mea v-a dat codul secret pentru lucruri importante, spuse era, nerăbdătoare.
Știam eu.
- Ă, mă bâlbâisem din nou, mă numesc Maze Karshkov. Sunt aici pentru a da un examen și mi s-a spus să vorbesc cu dumneavoastră, am explicat eu.
Nici măcar nu a clipit. Mă privea cu aceeași expresie, deși ceva parca se schimbase. Acum mă studia cu cea mai mare atenție.
- Pot să vad un act de identitate?
Grăbită, mi-am căutat buletinul în geanta și i l-a înmânat după ce l-am găsit. Uitându-se pe el pentru câteva momente, mi l-a dat înapoi și mi-a zâmbit.
- Nici nu știu de ce ți-am mai cerut buletinul, mi-a spus, schimbându-și brusc vocea și privirea, devenind mult mai prietenoasă. Semeni izbitor de mult cu părinții tăi. Mă bucur să te am în sfârșit la academia Dimitri.
Deși zâmbetul ei îmi părea fals, i-am zâmbit înapoi.
- Mă bucur să fiu aici. Dar încă nu am intrat, am spus eu.
- Sunt sigura ca o să treci examenul cu brio.
Asta speram și eu.
- Vino cu mine.
Pentru a doua oara pe ziua de azi a trebuit să merg în spatele unei doamne. Am trecut cam prin aceleași locuri pe unde am fost și cu asistenta ei, dar de data aceasta emoțiile mele nu ma afectat atât de tare ca mai înainte. Doamna Hoffman nu a tăcut nici măcar pentru un minut :
- Probabil ca știi deja ca familia ta a studiat la academia Dimitri. Este o tradiție de peste 2 secole.
- Da, știu, am aprobat.
- In ciuda acestui fapt, nu ma așteptăm să vii atât de repede. Ma gândeam ca o să mai dureze minim doi ani. Dar diploma ta de liceu îmi dovedește faptul ca ai venit chiar la timp.
Ma simțeam flatata și sufocata în același timp. Îmi punea întrebări de genul : cum de ai absolvit atât de devreme? Acum ești fericita ca nu te vei mai muta? Îți place noua casa? Majordomul se poarta frumos cu tine?
Ca și când totul ar fi fost plănuit de la bun început.
- Rezultatele tale de la examene sunt perfecte. Reușești să reții atât de multe lucruri încât profesorii evaluatori au fost impresionanți. Ca să nu mai vorbim de originalitatea lucrărilor tale, spuse ea.
Nu putea să facă liniște? voiam să o întreb dar m-am abținut. După o perioada de timp m-am decis să deschid și eu gura.
- Ce fel de examen este acesta?
Mi-a zâmbit, ca și când abia ar fi așteptat să întreb acest lucru.
- O să vezi.
Ajungând în final la locul examenului, doamna Hoffman îmi da un ultim sfat :
- Din momentul în care vom intra pe aceasta usă, nu voi mai fi doamna Hoffman. Voi fi un simplu evaluator. Și unul destul de greu de impresionat.
Vreau să îți eliberezi corpul de orice urma de emoții și mintea de stres. Gândește-te ca ceea ce se întâmplă acolo e real pentru ca este. Chiar este. Academia Dimitri este cunoscuta pentru examenele care stimulează mintea elevilor. Reușești, ai o șansă la succes. Pierzi și zbori de aici pentru totdeauna.
Înghițind în sec, am dat din cap aprobator și am așteptat-o să deschidă ușa. Nu puteam accepta o posibila realitate în care eu nu intram la academie. Era imposibil. Trebuia să intru.
- Gata?
Nu am apucat să răspund pentru ca ușile s-au deschis.
***
Acest capitol, recunosc, nu este cel mai interesant, dar nu vroiam sa includ examenul lui Maze (care va fi detaliat). Dacă vă place, vă rog votați și comentați , iar dacă găsiți vreo greșeală sau aveți sfaturi pentru mine, le primesc cu drag.