~ Un lucru nu poti ascunde - atunci cand interiorul ti-e sfaramat~
Chiar dacă o întorsese de pe drumul ce ar fi dus-o la cimitir, Isaac nu reuşise să o întoarcă complet spre lumină. Nimic din ce îi spusese băiatul, nu reuşise să o convingă să redevină fata de dinainte de Thibault, de dinainte de Victor sau măcar cea de dinainte de Reed. Şi nu pentru că nu şi-ar fi dorit. Dar viața mergea înainte. Ori de câte ori ar fi căzut ea.
Viața nu ţinea cont de faptul că ea rămânea în urmă. Ea era cea care trebuia să se conformeze, nu invers. Victor era viu şi cutia cu lame era încă acolo. Iar ea avea parte de amândouă, la fel ca şi până acum.
Nu, nu mai voia să grăbească inevitabilul şi să-şi programeze singură întâlnirea cu moartea, dar asta nu însemna că avea să lase durerea aceea psihică să pună din nou stăpânire peste ea şi să o înece complet. Durerea asta era cea mai crudă pedeapsă posibilă. Nu venea cu febră sau cu erupţii cutanate şi nici nu erau teste de sânge care să dea vreun indiciu despre ea. Era doar... sentimentul acela nebun de eroziune interioară asemănătoare cu cancerul. Şi ca şi cu cancerul, durerea asta nu o putea împărţi cu nimeni. O experienţă solitară. O cameră în iad, numai cu numele ei pe uşă. Aşa că durerea pe care şi-o provoca singură... moartea, nu erau nimic în comparaţie cu durerea care zbiera din interiorul ei.
-Gata, şopti scuturându-se din cauza gustului amar al pastilelor.
Medicamentele pe care trebuia să le ia erau de-a dreptul ingozitoare, dar prefera gustul amar pentru câteva secunde în locul durerii de cap cu care rămăsese de când cu accidentul. Majoritatea rănilor se vindecaseră sau erau în curs de vindecare, iar asta însemna că nu o mai dureau aşa de tare la fiecare mişcare. Ceea ce era foarte bine căci era sătulă de camera ei şi de statul într-un singur loc. Poate faptul că o internase pe mama ei nu fusese o idee atât de bună. Îi lăsa prea mult timp să gândească... prea mult timp de una singură. Timp pe care mintea ei îl folosea să întoarcă pe toate părţile cuvinte şi fapte pe care ar fi vrut să le îngroape şi să uite de ele.
Mai statu câteva clipe până îşi astupă şi ultimele urme ale accidentului cu fond de ten şi profitând de un moment de neatenţie de-al lui Victor se strecură afară din casă. De data asta nu rătăci prin parcuri şi pe alei necunoscute căutând pacea. Nu, se resemnase. Pacea nu avea să mai stea în drumul ei niciodată. Se simţea ca într-un joc din acela vechi şi cu grafică proastă în care eroul merge înainte şi trebuie să adune o grămadă de chestii. Ei bine, pacea şi fericirea nu mai erau valabile în jocul ei.
Porni de acasă plină de hotărâre, însă. Încă mai avea momente în care trăgea aer în piept şi cu toată forţa de care dispunea încerca să se ridice în picioare. Puţine şi de scurtă durată, dar azi avea dispoziţia necesară să facă asta. Sau poate nu mai avea dispoziţia necesară să stea închisă în casă. Închisă într-un album de amintiri şi clipe amorţite de timp, râsete şi fericiri prăfuite.
Trecu mai întâi pe la florărie şi după ce îşi umplu braţele cu ghivece de flori îşi continuă drumul. Trecuse ceva vreme de când fusese ultima dată la cimitir şi când picioarele ei se opriseră în faţa porţii de la intrare, vinovăţia şi ruşinea o cuprinseră pe deplin. Avusese atâta timp liber vara asta şi nu se ocupase de ceea ce mai rămăsese în urma fratelui pe care îl iubise atât de mult. Pe care încă îl iubea cu toată fiinţa ei.
Normal că nu se îngrijise de mormânt. Fusese acolo un idiot care se ocupase să... o țină ocupată. O ţinuse captivată de promisiuni cu zâmbet şi curcubeu, iar ea... lăsase porumbelul din inimă pentru cioroiul de pe gard. Iar acum? Acum... îi era foame şi nu mai avea nici o pasăre. ÎI era foame, îi era dor de companie şi de dialoguri fără vorbe. De o persoană care să o înţeleagă dintr-o simplă privire, o persoană care să nu îi ceară să îşi pună sufletul pe tavă şi apoi să-l calce în picioare, o persoană care să nu o forţeze să vorbească, dar să o asculte.
Pentru asta rămânea piatra de marmură neagră cu inscripția „Mult iubit fiu şi frate".
Intră pe poartă şi se îndreptă spre mormânt pregătită pentru o zi de lucru. Lui Thibault îi plăcuseră mereu florile şi chiar dacă acum nu mai era aici să le vadă în curtea casei lor şi să se îngrijească de ele, le aducea ea pentru el. Florile făceau totul să pară mai cald... mai primitor într-un fel. Încă nu putea suportă ideea că fratele ei zăcea acolo sub pământul rece. Nu într-un loc atât de întunecat când el fusese atât de plin de viaţă, atât de vesel. Era greu chiar dacă în curând avea să se împlinească un an de când plecase de acasă pentru totdeauna. Înghiţi nodul ce i se așeză în gât şi îngenunche lângă piatră.
Cineva fusese acolo. Un buchet mare de trandafiri albi, nu îndeajuns de ofiliţi ca să fie mai vechi de două zile, stăteau mândrii chiar lângă piatra de marmură. Nu ştia cine o făcuse. Poate vreunul dintre colegii lui, ori poate Steven. În clipa aceea nici nu conta cine o făcuse, căci Tiana mulţumi Cerului că mai existau oameni care nu uitaseră de Thibault.
Întinse mâna şi îşi trecu temătoare degetele peste petalele ivorii lăsând liniştea din cimitir să îi calmeze bătăile inimii. Dacă locul asta nu i-ar fi ţinut închisă cea mai dragă persoană pe lumea asta, ar fi fost probabil locul ei favorit. Era atâta linişte acolo, era curăţenie şi contrar credinţei unora, era probabil cel mai sigur loc din oraş.
Dacă privea în jurul ei totul se schimba. Magazinul ei preferat de dulciuri din copilărie nu mai era acolo, parcul în care alergase împreună cu Thibault ani de-a rândul fusese ras de pe faţa pământului, întregul oraş îşi schimbă înfăţişarea cu fiecare an care trecea. Oamenii se schimbau și ei. Cimitirul însă, rămânea acelaşi. Era singurul loc care nu îşi schimbase poziția, înfăţişarea sau menirea. Era singurul punct tare pe care ea se putea baza. Un fel de stâncă a ei. Pentru că avea nevoie de toată stabilitatea după toate schimbările şi întorsăturile pe care viaţa ei le suferise într-un timp atât de scurt.
Pe deasupra, putea să vorbească ore în şir. De cine să se teamă? Ciorile şi morţii nu aveau să o judece pentru nimic. Cimitirul era cel mai adesea pustiu. Uitat. Exact ca şi ea. Se simţea în largul ei acolo. Iar acum regreta că pierduse o vară întreagă fugărind vise demne de fetiţe de cinci ani în loc să petreacă timp în linişte alături de fratele ei.
Oftă şi se întoarse cu gândurile în prezent. Era aici pentru Thibault şi avea şi preţuiască momentele astea. Şi oricum nu avea de gând să mai irosească clipe preţioase gandidu-se la un anumit idiot. Alesese flori sălbatice de data asta. Îi plăcea să se ocupe de flori şi să le vadă crescând. Să vadă viaţă acolo unde moartea stăpâneşte cu mână de fier. Aşeză plantă după plantă în rândurile pregătite mai înainte, iar la final prinse de fiecare plantă o panglică verde. Fusese culoarea lui preferată. Se ridică în picioare scuturandu-şi mâinile şi picioarele amorţite şi îşi privi munca. ÎI veni să plângă. În ciuda eforturilor ei şi a simţului estetic, tot un mormânt era acolo şi Thibault n-avea să apară dintr-o dată să îi mulţumească.
-Oh, Thibaut! Îmi pare rău, dar mi-e aşa dor de tine! Mi-e dor de ţine, copile. De râsul tău hilar, de glumele tale, chiar şi de alea despre părul meu blond, şopti zâmbind amar. Mi-e dor de lasagna aia grozavă pe care o făceai. De serile petrecute pe canapea cu bolul de popcorn în braţe şi un film prost la televizor, la care nu ne uitam fiindcă stăteam la poveşti. Mi-e dor de serile în care jucăm canastă toată familia. De zilele în care Victor zâmbea şi mama chicotea alături de el. Mi-e dor de certurile cu tine, pentru că mereu la final mă găseam în braţele tale, cerându-ne iertare. Mi-e dor de ţine idiotule! De ce ai plecat?
Hohotul se smulse din pieptul ei cu o forţă care o surprinse până şi pe ea, dar în câteva clipe îşi recăpătă controlul. Trase aer în piept şi-l ţinu acolo până numără la douăzeci. Făcuse o promisiune înainte de a pleca de acasă: nu avea să plângă. Şi nu avea de gând să îți încalce promisiunea. Îşi şterse ochii în mişcări stângace şi după ce aruncă toate pungile de la flori, se aşeză din nou lângă mormânt. Rămase acolo în tăcere multe minute. Multe ore. Rămase în liniştea pustietăţii rememorând momente, împărtăşindu-le cu bucată de marmură, bucurându-se de momentul de răgaz. Amintirile nu îi aduseră lacrimi pe obraz –asta nu fiindcă n-ar fi avut puterea să o facă – ci pentru că făcuse din locul acela un fel de loc sacru. Un loc unde îşi interzicea să mai plângă sau să mai simtă durerea.
Când ieşi pe poartă însă, durerea era tot acolo, aşteptând să îşi ia locul în pieptul ei. Era trecut de mult de amiază şi stomacul ei avu grijă să îi amintească de asta, însă Tiana nu făcu nimic în privinţa asta. Dimpotrivă, în loc să pornească spre casă, o luă înspre parc.
Ar fi vrut să se plimbe mai mult, dar după nici douăzeci de minute se opri în loc. Nu era singura care aprecia liniştea parcului, iar asta o surprinse. Oamenii din ziua de azi nu ştiu să se rupă de probleme şi de grijuri şi să aprecieze liniştea. Rămase în mijlocul aleii privind înspre stejarul bătrân la umbra căruia se adăpostise şi ea de atâtea ori. Lumina dup-amiezii cădea perfect pe trupul nemişcat aducând o strălucire stranie. Cerească.
Un înger – fu primul ei gând. Un înger căzut, căci chiar şi de la depărtarea asta putea să vadă amărăciunea de pe chipul femeii. Făcu doi paşi înspre stejar şi se oprii din nou. Femeia era încă nemişcată, ca statuia lui Venus şi la fel de frumoasă. Chiar şi aşa, adunată ghemotoc, cu genunchii la piept, Tiana putu să îşi dea seama că îngerul ei nu era foarte înalt. Avea un par blond ca spicele coapte de grâu, ce cădea în valuri moi peste umerii ei micuţi. Oare avea ochii albaştrii? Nu era îmbrăcată în straie albe şi n-avea aripi, dar într-o clipă Tiana avu siguranţa că femeia era acolo pentru ea. Nebunie curată!
Curiozitatea o împinse totuşi să se apropie. De aproape, femeia rămase la fel de frumoasă, dar durerea pe care o văzuse din depărtare, părea mai măreaţă acum, mai grozavă. O mai privi câteva secunde aşteptând să se mişte, dar când femeia nu făcu nici o mişcare Tiana îngenunche lângă ea.
-Domnişoară, sunteţi bine?
Ochii femeii se rotiră pe sub pleoape într-un gest de exasperare, dar femeia rămase la fel de nemişcată ca şi înainte. Poate căuta liniştea şi ea tocmai o spulberase. Dar dacă femeia avea nevoie de ajutorul ei? Dacă se rătăcise cumva? Atunci ar fi fost două. Două rătăcite. Şi ce pot face doi rătăciţi împreună? Cum se pot ajuta? E ca şi cum i-ai cere unui orb să-l conducă pe-un alt orb. Ar cădea amândoi în groapă. Şi totuşi...
Ochii femeii se deschiseră brusc şi poate faptul că Tiana stătea atât de aproape de ea, o sperie atât de tare pe femeie încât uită de copacul din spatele ei şi îşi izbi capul de scoarţa tare. Un geamăt de durere scapă de pe buzele ei, dar femeia nu zise nimic.
Ochii ei nu erau albaştrii. Erau negrii ca abisul disperării.
-Îmi pare rău, n-am vrut să vă speriu! se scuză ea.
Femeia însă nu păru să-i audă scuzele ci trăgând aer în piept îi răspunse primei întrebări cu o minciună. Nu avea cum să fie bine. Femeia îşi duse apoi mâna la ceafă şi oftă. Sângera. Iar Tiana se panică.
-Oh, vai de mine! N-am vrut, eu am crezut că... adică eu... tocmai... iertaţi-mă...
Femeia însă i-o taie scurt, repetând aceeași minciună.
-Sunt bine!
-Sunteţi rănită! o contrazise Tiana serioasă.
-Sunt bine! încercă femeia din nou şi oftă.
-Aveţi capul spart! îi răspunse Tiana cu toată hotărârea şi încăpăţânarea ce zăcea în ea.
Femeia dădu să se ridice şi Tiana o ajută de îndată ce începu să se clatine. Inima îi bătea cu putere şi buza deja îi sângera de la cât o muşcase. Dacă îi provocase cumva probleme serioase? Dacă din cauza ei, femeia avea acum nevoie de vreo operaţie sau ceva?
-Cum va numiţi? o întrebă prinvind-o îngrijorată, însă femeia tot nu îi răspunse.
-Oh, Dumnezeule! Aşa tare v-aţi lovit?! Ce mă fac?
-Elena! răsuflă blonda pierzându-şi răbdarea.
-Elena şi mai cum? întrebă Tiana cu ochii mijiţi.
-Elena Nu-e-treaba-ta! se răsti femeia.
Toată tensiunea acumulată până în clipa aceea se evaporă dintr-o dată. Totul începu cu câteva chicoteli şi apoi râsul îi scăpă de pe buze revărsându-se bogat şi plin de viaţă. La fel de zglobiu ca râsul unui prunc fără o grijă pe lume. Nici nu îşi mai amintea când o făcuse ultima dată. Poate nici nu voia. Tot ce îşi dori fu că acea clipă să nu se mai termine. Şi pe deasupra, femeia din faţa ei zâmbise când o auzise râzând. Iar asta era un bonus uriaş.
-Mă bucur că te amuz! rosti femeia încercând să redevină serioasă.
-Îmi pare rău! E numai vina mea! se scuză Tiana din nou.
-Aveam deja capul spart. Nu îţi mai tot cere scuze.
-V-a lovit cineva? întreba fata cu o voce încărcată de uimire.
-Un înger! spuse femeia scurt şi simplu.
De data asta ochii Tianei deveniră şi mai mari. Noroc că aruncase guma de mestecat la gunoi, altfel s-ar fi înecat cu siguranţă. Îşi plimbă privirea peste trupul femeii şi când ajunse la papuceii pufoşi de culoarea vatei de zahăr se blocă. Probabil că lovitura aia o afectase destul de tare, dar femeia cu siguranţă avea şi dinainte câţiva gărgăuni. În ce se băgase?! Nu îi era de ajuns o mamă nebună?
Tutusi, acum că începuse o treabă trebuia să o ducă la capăt, aşa cum o învăţaseră ai ei. Mai ales că din vina ei femeia sângera acum. Chemă un taxi şi contrar protestelor femeii, o duse la spital, iar acolo, până ea colindă holurile, personalul se ocupă de Elena. Când ieşi din cabinet, femeia păru mult mai agăţată de realitate. O parte mică din părul ei frumos, fusese ras şi acum, o fundiţă de tifon plină de betadina astupa rana. Astea erau singurele schimbări. Căci ochii ei rămaseră la fel de întunecaţi ca durerea ce o purta pe chip.
-Sunteţi mai bine acum?
Femeia ezită preţ de câteva clipe, apoi îi răspunse afirmativ.
-Acum va aduceţi aminte cine v-a lovit? o întrebă frecandu-şi mâinile a îngrijorare.
Elena o privi suspect.
-Răspunsul e acelaşi ca şi prima oară. Un înger. M-am lovit cu capul de o statuie de marmură.
Răspunsul ei îi aduse uşurarea pe care o aştepta şi ironia faptului o făcu să radă din nou, iar femeia i se alătură înţelegând în sfârşit ce neînţelegerea provocase prin răspunsul ei. Ieşiră împreună din spital şi din vorbă în vorbă, din tăcere în tăcere, se aflară vecine. Habar nu avu cum trecu vremea, dar se trezi pe strada lor, în faţa casei ei. Discuţiile lor fuseseră plăcute, tăcerea confortabilă şi prezenţa ei calmantă. Habar n-avea cum ajunsese aici, dar vecina ei îi era deja dragă. Şi Tiana nu fusese niciodată o persoană la care lumea să i se strecoare uşor pe sub piele. Oamenii trebuiau să merite atenţia ei, altfel totul ar fi fost o pierdere de vreme lipsită de valoare. Poate durerea de pe chipul femeii îi dăduse valoarea necesară, nu ştia.
-Noapte bună şi mulţumesc pentru tot, îi spuse femeia oprindu-se în aşteptarea numelui ei.
-Nu e treaba ta, o imită Tiana, apoi îi făcu cu ochiul.
Femeia zâmbi.
-Atunci, ne mai vedem Nu-e-treaba-ta.
-Tiana, şopti ea.
-Hm?
-Tiana Brooks, repetă ea zâmbind luminos.
-Elena Chance.
În clipa în care intrase în casă zâmbind mulţumită poate pentru prima dată în luni bune, Tiana nu se gândise nici o clipă că va ajunge să testeze adevărata valoare a prieteniei. Nu avea de unde să ştie că îşi va găsi în Elena un prieten şi un confident. Că va ajunge să vorbească cu voce tare despre durerea care o măcina la interior, că va găsi alinare în vorbele unei persoane care nu demult fusese un străin. Nu pentru că nu îşi dorea prieteni, ci pentru că nu spera ca ei să rămână lângă ea chiar şi atunci când se trag perdelele cortinei și spectacolul de dincolo de ele nu e chiar tocmai ce vrea lumea să vadă.
Tiana tocmai îşi găsise echivalentul. Elena era deja distrusă de propria durere, problemele copilei nu aveau cum să cauzeze şi mai multe stricăciuni. Puteau doar să se ajute una pe cealaltă, dacă îşi dădeau voie reciproc. Căci cine poate să înţeleagă mai bine durerea unui om care a pierdut totul, decât unul care a pierdut la fel de mult. Şi cine ar putea înţelege mai bine tăcerea şi o lacrimă pierdută decât unul care a pierdut mai multe lacrimi şi care s-a prăbuşit de durere de mai multe ori decât ar fi putut număra. Şi cine ar putea înţelege mai bine durerea pentru ce-a fost sau durerea pentru ceea ce niciodată n-o să mai fie.
Aşteptarea. Felul în care te simţi când aştepţi să ajungi acasă, în propria cameră, să te ascunzi sub plapumă şi să laşi totul să se scurgă din tine în hohote şi lacrimi. Uşurarea şi disperarea. Oboseala. Clipa în care ţi-e silă de tot şi de nimic. Nimic nu e greşit şi totuşi nimic nu e bine. Să fii sătulă de aşteptare, sătulă de încercări de reparare, sătulă de a fi tare, sătulă de luptă. Cine ar putea înţelege toate astea mai bine decât unul care a trecut prin toate şi e încă acolo. Şi ce poate da mai mult sens vieţii decât să ştii că în rănile tale cineva îşi găseşte vindecarea?
Dar mai era un lucru pe care încă nu îl știa. Așa cum unele persoane nu pot fi înlocuite niciodată, nici prietenia nu înlocuiește iubirea.