Rebecca
Lumea din afara acestui moment încetează să mai existe. Acest loc funcționează ca o mașină a timpului, transportându-mă cu câțiva ani înapoi într-un alt loc. Băiatul nesăbuit cu părul des care stăpânea inima mea reticentă și se furișa într-o clasă întunecată și goală.
- Becca, repetă el, oprindu-mă în loc.
Nici măcar nu știam că începusem să merg. Ultima dată când l-am văzut. Ultima zi când i-am auzit vocea în afara unei amintiri. Sunt prea îngrozită ca să mă întorc.
Acesta nu poate fi un lucru care se întâmplă.
Poate e un vis. Încă mai visez la el uneori. Poate chiar stau întinsă în pat și mă voi întoarce să mă uit la el, dar nu voi putea să-l văd fața.
Ochii mei se vor deschide, voi fi în siguranță în pat și va fi dimineața nunții lui Drake și Ingrid - toată anxietatea care mă învarte acum fiind una imaginată.
Inima mă va durea doar pentru un scurt moment, apoi mă voi întoarce la viața mea programată, doar puțin mai recunoscătoare pentru lipsa agoniei care oprește inima provocate de sentimentele reale.
Mă întorc să mă uit.
Să mă trezesc. Pentru a pune capăt acestei fantezii. Dar, în loc să se termine, ea se solidifică.
William Drone se sprijină de perete de parcă i-ar fi proprietarul. De parcă l-ar fi construit el însuși, cu scopul singur de a sta acolo și a arăta atât de sexy.
Cea mai slabă urmă de zâmbet îi trage colțurile frumoasei guri, ochii lui căprui dansând în aproape amuzament, exact așa cum făceau întotdeauna. Un baraj bine construit se
prăbușește în mine și un val zdrobitor de durere lovește, inundându-mi inima. Abia pot să respir. Simt lacrimile năpădindu-mi ochii, groaza înflorind în mine la ideea că el le-ar observa.
Mi-a distrus deja una dintre vieți, n-o poate lăsa pe aceasta în pace? Odată ce îmi găsesc glasul, întreb:
- Ce cauți aici?
Ar putea să se apropie, dar nu o face. Stă acolo și așteaptă, știind că gravitația mă va trage spre el dacă așteaptă suficient.
- Invitat la nuntă.
Privirea mea coboară, luându-i repede ținuta. Poartă pantaloni negri elegant și o cămașă neagră, întinsă pe pieptul lui zvelt. La naiba, s-a completat bine în anii în care ne-am despărțit.
El a fost întotdeauna frumos, nedrept de magnetic, greu să nu te lași absorbit, dar acum amintirea băiatului se topește pe măsură ce iau realitatea bărbatului care a devenit.
Gândul acesta străpunge balonul de nostalgie care mă cuprinde cu apariția lui bruscă. Am fi putut fi împreună. Aș fi putut fi eu alături de el, uitându-mă cum devine acest bărbat, crescând împreună cu el. Nu am fost, din cauza alegerilor pe care le-a făcut.
Nu mă pot lăsa să uit asta. O flotă întreagă de soldați de gheață îmi vin în ajutor, lucrând cât pot de repede pentru a repara pagubele. Pentru a reconstrui zidul, a explodat doar cu puțin mai mult decât un zâmbet șters.
Dacă băiatul era periculos, probabil că bărbatul este devastator. Trebuie să plece.
- Nu ești invitat, spun.
Tonul meu trebuie să-l avertizeze că nu mai am 18 ani. Încerc să-mi amintesc eu însămi.
Încerc să-mi amintesc de femeia matură care am devenit, de femeia care sunt fără el.
Nu voi fi ținută prizonieră de o fantomă și asta e el.
Poate că mă bântuie din când în când, dar aparține vieții trecute, nu celei actuale. Se mișcă de lângă perete și se apropie.
Inima îmi se strânge, doborând câțiva soldați mici de gheață de pe margine; bieții băieți se cufundă la moartea lor apoasă în oceanul de sentimente de dedesubt.
Lucrați mai repede, băieți. Mă îndrept, gândindu-mă că ar trebui să-l înfrunt. Părul lui este tuns mult mai scurt acum. Nu știu de ce a fost primul lucru pe care l-am observat, dar, pe măsură ce se apropie, părul în care obișnuiam să-mi trec degetele a dispărut.
Mai e destul ca să-mi trec degetele.
- Îți tunzi părul? remarc.
- Da. Îți place?
- Nu.
El zâmbește. Inima îmi se oprește. Un alt batalion de soldați de gheață a căzut până la moarte. Aplecându-și capul într-un mod în care nu mă pot abține să-l găsesc drăguț, Will remarcă:
- Știu că nu trebuie să te întreb dacă mai ești supărată pe mine.
- Du-te dracului, spun.
- Am petrecut deja ceva timp acolo. Chiar nu vreau să mă întorc acolo. Am adus un cadou la nunta angajatorului și prietenului meu bun, Drake.
- Este o mașină a timpului?
- Nu.
- Păcat, am spus.
Ochii lui îmi țin privirea pentru o clipă, apoi el dă din cap:
- În regulă, voi pleca. Dar vreau să vorbesc cu tine. Ne poți scrie istoria în mai puțin de o mie de pagini, dar cred că este timpul să spun varianta mea.
- Au trecut șase ani.
- Știu cât a trecut, Becca.
- Nu poți să apari așa după atâta timp.
- Și totuși, iată-mă.
Will de care îmi amintesc eu nu-și asumă riscuri pentru mine. Oftând, mă uit la ușile duble care duc spre ieșirea din local, așa că mă întorc și mă îndepărtez.
- Stai pe loc.
Eu îngheț.
- Ce?
Simt o ușoară tragere pe spatele rochiei mele.
- Panglica...sau oricum s-ar numi chestia care se leagă aici s-a desfăcut. O repar.
Cu greu pot să respir la ideea că el este cel care mă ajută să mă îmbrac sau dezbrac.
- Grăbește-te, șoptesc eu.
Mâna lui atinge partea mea și se apleacă să-mi murmure la ureche:
- Dorința ta e poruncă pentru mine.
Eram atât de pregătită pentru ieșirea de la nuntă acum o oră, iar acum mă chinui să trag suficient aer în plămâni. Rochia mea se simte prea strânsă, și nu era strânsă acum cinci minute, așa că știu că motivul pentru care nu pot trage suficient aer în plămâni este Will, nu țesătura drăguță din jurul trupului meu.
O serie de imagini mentale zbârnâie prin minte, îndrăgostiți stând ață de aproape, încât se inspiră unul pe celălalt, atingeri ușoare pe umerii expuși ai unei femei, mâinile lui mari întinzându-se în jurul spatelui meu, astfel încât să poată trage în jos fermoarul rochiei ei.
Și îndrăgostiții din visul meu nu sunt Drake și Ingrid. Asta e rău.
- E vreo problemă aici?
Prinsă de apariția lui Will, am uitat complet de Rick. Să uit de amicul meu dintotdeauna mă face o ființă umană groaznică. Vocea lui Rick m-a făcut să respir ușurată. Am privit peste umăr și l-am văzut uitându-se urât la Will.
- Nu, am zis.
Brațul lui Will nu mă slăbise din strânsoare.
- El e iubitul tău?
Rick și-a încruntat sprâncenele, iar eu am adăugat repede:
- Da.
- Are vreun nume?
- Rick, a răspuns el.
- Bine, Rick, am câteva cuvinte pentru iubita ta. Se poate?
Am avut un vis ca acesta odată, cu ani în urmă. Eu eram mireasă. Nu una fericită. Am mers pe culoar cu alt bărbat, în timp ce Will stătea în public, ignorând rugăciunile mele interne ca el să mă oprească.
La fel ca în viață, l-am așteptat și nu a venit. Privindu-l acum, totuși, există ceva în privirea lui pe care nu l-am mai recunoscut. Ceva aprig și posesiv, dar calm, poate răbdător.
Nu sunt sigură cum prind toate acestea dintr-o singură privire fără cuvinte, dar ochii lui mi-au vorbit mereu. Au șoptit minciuni frumoase pe care le-am ținut cu o convingere devotată - propria mea Evanghelie personală. Și uite unde m-a dus asta.
Cum îndrăznește să apară din nou în viața mea și să mă facă să mă simt în felul acesta? Nu mai eram acea fată naivă de la optsprezece ani.
Eram eu însămi, știam cine eram, știam ce planuri aveam. Aveam o carieră solidă, oamenii mă respectau. Acea persoană rănită, îndurerată, pierdută... nu mai există.
- Nu, nu se poate. Seara aceasta e pentru noi doi. Doar pentru noi doi, am răspuns și mi-am întins brațul pe sub al lui Rick. Să mergem, iubitule.
- Nu te grăbi, Rebecca!
Will m-a apucat de umeri, trăgându-mă înapoi.
În secunda următoare, am observat ușile liftului deschizându-se, apoi intrând în lift, ridicând mâna ca să-l împiedice pe Rick să avanseze. Ușile s-au închis și ascensorul s-a pus în mișcare.
- Ce mama naibii crezi că faci? l-am repezit eu.
Șuvițele moi și mătăsoase de păr care i se revărsau peste gulerul cămășii mă ispiteau să-mi înfig degetele în ele și să trag. Să-l trag tare.
El îmi aruncă o privire.
- Să nu mă minţi, Becca. Niciodată.
- Nu-mi mai spune aşa, am mârâit, dar nu m-am ostenit să-l contrazic.
El apăsă pe un buton, liftul se deschise și ajunserăm în faţa unei antecamere care găzduia un bar.
- Nu voi înceta niciodată să-ţi spun aşa, mă informă el. Asta e numele tău. Rebecca era amară, rănită şi speriată. Becca era curajoasă, feroce şi iubitoare - chiar dacă nu voia să recunoască. Rebecca o să-şi piardă întreaga viaţă. Becca e mai inteligentă decât atât. Voi vorbi doar cu Becca.
Ceva de genul fricii mă napădui când îi recunosc privirea din ochi. Prădător în cel mai sexy mod.
M-am îndreptat spre uşă cu paşi mari şi am pus mâna pe mâner, înjurând tare când mi-am dat seama că nu se mişca.
- Dă-mi drumul, Will!
L-am simţit că se îndreaptă spre mine, s-a sprijinit cu palmele de uşa de sticlă, în jurul umerilor mei, luându-mă astfel prizonieră.
Cu el aşa de aproape nu m-am putut gândi la autoconservare.
- Întoarce-te!
Am închis ochii, inundată de valul de excitaţie care se pornise la tonul său autoritar. Însă nu era deloc bun pentru mine, serios, puteam să-mi distrug şi singură viaţa, n-aveam din nou nevoie de ajutorul lui.
În loc să mă lase să arunc mai multe cuvinte furioase, Will îmi fură toate cuvintele, acoperindu-mi gura cu a lui şi sărutându-mă puternic.
Doar buzele lui pe ale mele îmi transformau sângele în căldură lichidă, dar sărutul îmbinat cu mâinile era prea mult.
Mereu mă făcea să vreau cele mai rele lucruri.
Şocuri de plăcere treceau prin mine, în timp ce mă mângâia, în timp ce mă săruta, în timp ce ştergea temporar amintirile din toată durerea prin care m-a făcut să trec şi îmi dădea un bandaj pentru asta.
Plăcerea se dezvolta repede, parcă corpul meu nu ştia ce să facă cu acest tip de stimulare. Parcă uitase, parcă adormise, iar acum s-a întors ca s-o trezească. Parcă murise de foame şi, în sfârşit, îi oferea hrană.
Și atunci, s-a întâmplat inevitabilul.
Eram furioasă că-l lăsam din nou să facă ce-şi dorea din mine, aşa că l-am lovit tare.
- Să mă laşi în pace. Ce ar spune soţia ta dacă ar şti despre asta, ticălosule?
Trebuia să mă îndepărtez de el. Am tras de mânerul uşii disperată, profitând de uluiala lui, strecurându-mă să pot ieşi.
- Rebecca, aşteaptă, spuse disperat.
- Ce nu ai înţeles, când ţi-am spus să mă laşi în pace? am spus printre dinţi cât m-am întors nervoasă. Dă-mi drumul. Acum! am încheiat agitându-mi mâna din a lui.
- Ce se întâmplă aici?
Amândoi ne-am întors privirea spre cea profund şocată a lui Drake.
O, la dracu'! Mai rău de-atât nu se putea.
- Noi vorbeam despre..., începu Will.
- Despre nimic. Will e o veche cunoştinţă, am spus zbughind pe lângă ei.
Nimeni, niciodată, nu trebuia să ştie despre trecutul meu. Despre naivitatea mea.