Damon Carter a fost dintotdeauna un diavol, dar acum amenința să își piardă sufletul...
- Lisa povestește
*
Londra
Crăciunul, 1780
Damon Carter știa că în acest moment al vieții sale trăia mai bine decât orice aalt antecesor al său. În scaunul său tapițat privi tavanul deasupra capului, dându-și seama că aceasta era o realizare pe care nu foarte mulți Carteri o împliniseră în scurta lor existență; avea un acoperiș deasupra capului, așa încât zăpada care cădea în rafale nu îl putea îngrozi, mai ales că focul icnea vesel în șemineul din biroul său situat la al doilea etaj al clubului pe care de câțiva ani buni îl crease. Asta înseamna că avea și propria afacere, una care îi aducea un profit de invidiat în lumea bună și în cea subterană, unde obiectivul era simplu, supraviețuirea. Dar Damon nu se mulțumise niciodată cu atât, cu supraviețuirea; el își dorise să ajungă sus, cât mai sus, să fie egalul, apoi să îi întreacă pe toți cei care se crezuseră cândva superiori lui. Devil's Luck devenise o afacere care fusese inspirată din tot ceea ce însemnase pentru Damon numele Carter: băutură, jocuri de noroc, femei. Bărbații din familia lui – și femeile, dacă se gândea bine, - nu avuseseră niciodată un alt scop decât acela de a se simți bine, indiferent dacă în jurul lor familia numeroasă – nu chiar atât de numeroasă după focarul de variolă care decimase mai bine de două treimi din familia aflată la acea vreme în marele drum spre Anglia – se putea hrăni sau nu. Acesta era probabil un alt aspect care îl diferenția de familia lui: Damon nu avea nicio dorință în a-și întemeia o familie. O soție ar fi fost convenabilă alături de el, atâta timp cât venea cu bogățiile ei sau cu un nume extrem de serios, dar copii, nepoți, strănepoți... Damon nu avea niciun interes în a perpetua specia de bețivi cartofori din care se trăgea.
Oftă și se jucă absent cu rubinul de pe degetul său. Avea stomacul plin, iar nu de alcool, ceea ce era, din nou, o deosebire de Carteri. Se îmbrăca frumos, cu materiale fine, mătase, in, brocart, tafta, față de zdrențele pe care Carterii le purtase întotdeauna; să confecționezi haine era, aparent, mai scump decât să te îmbeți. Picioarele nu îi înghețau, deși adevărul era că din cauza unei ierni îngrozitoare pe când avea zece ani degetul mic de la piciorul stâng îi degerase și căzuse. Totuși, reușise să își păstreze celelalte degete.
Se ridică și se privi în oglinda așezată inteligent în fața biroului, așa încât fiecare persoană care venea să discute cu el să fie complet expusă. Nu te puteai ascunde de Damon. Își privi ceasul de buzunar și își dădu seama că era timpul să își facă rondul. Acționând o manetă în peretele din spatele său pe care se afla suportul pentru lumânări, Damon coborî scările pentru a ajunge la etajul destinat fetelor care întrețineau clienții. Se materializă în spatele unui tablou care înfățișa o scenă indecentă, o iubită așezată în genunchi care își satisfăcea iubitul. Inițial nu își dorise ca al său club să ofere și astfel de servicii, dar faptul că Devil's Luck se afla în proximitatea unui bordel – Pretty Maid – pe care Damon îl disprețuia – doamna Bedshaw, matroana, îl dezgusta – Damon se trezise cu fete care erau dornice să lucreze pentru el în locul tiranei care le exploata. Și pentru că văzuse disperarea pe chipurile femeilor din familia lui, Damon nu refuzase. O treime din banii lor ajungeau în cuferele lui, erau bine îngrijite, aveau unde să doarmă și acces la mâncare în mod nelimitat. În plus, el își permitea serviciile unui doctor, ceea ce le era folositor.
Reflexia îi străluci într-una din ușile bine lustruite: înalt, de un metru și optzeci, cu părul creț și blond, moștenit de la mama, cu ochii verzi ai tatălui său, buze cărnoase, totuși un nas ascuțit, Damon fusese adesea catalogat drept un băiat frumos și un bărbat chipeș, iar de câte ori i se spunea asta trupul i se înfiora; nu puteai să te lași sedus de vorbele frumoase spuse de cineva, mai ales în mahala, acolo unde nivelul de exploatare era maxim. Totuși, băiatul slab și murdar dispăruse; trupul i se făcuse solid, cu atât mai mult cu cât luptele de stradă pe care le practicase pentru bani în meciuri clandestine îi modelaseră corpul frumos. Nu era nici urmă de burta îngrozitoare de bețiv a bărbațiilor Cardinham, carnea lăsată, gușa evidentă, ochii proeminenți în craniu din cauza lipsei de hrană și dinții stricați.
Cu coada ochiului o zări pe fata palidă și roșcată, cu ochii ei albaștri precum cerul primăverii care trecea în viteză pe lângă sine.
—Credeam că te-ai retras, Mary, îi spuse fetei, adresându-i-se pe singurul nume pe care îl cunoștea ca fiind al ei.
—Afacerea cu cărăușii nu a funcționat, spuse tânăra Mary, așa că am revenit. Mary oftă, totuși își menținu zâmbetul dulce pe chip. Ridică din umerii subțiri în rochia trandafirie pe care o purta. Asta e, acum.
Damon oftă. Destul de înaltă pentru o femeie, subțire ca un copil, totuși cu forme interesante, Mary își ascundea bine vârsta înaintată de treizeci și cinci de ani prin panglici, mărgele și machiaj. Mary fusese printre primele prostituate care veniseră la el cerându-i un loc de muncă, iar Damon își dădea seama că începuse să se atașeze de ea așa cum nu o făcuse de celelalte femei care lucrau pentru sine; Mary nu se plângea niciodată de slujba ei și spera constant că norocul avea să dea peste ea, așa încât urma să renunțe la meseria pe care o practica.
—Ți-aș putea împrumuta eu bani, cum ți-am zis. Ai putea să o iei de la capăt într-un alt loc.
—Și cu ce sunt mai diferiți bărbații dintr-un alt loc decât cei de aici, din Londra. Mary își dădu ochii peste cap și continuă: În plus, vrei să îmi vând sufletul Diavolului? Nici vorbă!
Damon nu se putu abține să nu zâmbească. Ajutorul lui nu venea niciodată gratis, într-adevăr. Mary urma să împrumute banii; nu făcea acte de binefacere. După ce femeia se îndepărtă, Damon își continuă supravegherea. Devil's Luck avea două etaje, fiind situat la intersecția lumii bune cu mahalaua, între Mayfair și St Giles. Exteriorul era renovat în fiecare an, într-un crem atrăgător, cu un acoperiș negru. Ușa de la intrare însă era vopsită într-un auriu strălucitor. Sala de jocuri de la parter era cea mai mare, fiind proiectată astfel încât succesiunea de jocuri să incite și să îndemne la consum. Crupierii angajați de el, majoritatea băieți cu viitor din mahala deveniți bărbați în clubul lui, știau cum să întrețină atmosfera și cum să pună ochii pe cei care trișau; un trișor era imediat prins și avertizat; o nouă abatere însemna că statutul lui de membru urma să fie șters. Dacă Devil's Luck era recunoscut pentru ceva, aceasta era onestitatea clubului; frauda nu era acceptată în club. Majoritatea nu riscau, după cum clubul oferea camere private, cu adevărat luxoase și mâncare și băutură de înaltă calitate.
—Foarte multă lume la masa de Hazard azi. (1)
Damon nu trebui să-și întoarcă privirea spre Nelson, mâna lui dreaptă în club, pentru a ști că acesta vorbise. La cincizeci de ani, Nelson fusese patronul inițial al stabilimentului din St Giles pe care Damon îl deținea acum, numai că starea de sănătate deteriorată a fiicei lui, unicul copil al bărbatului, îl determinase să își vândă posesiunile pentru a-și permite un tratament care, în final, nu făcuse decât să prelungească chinul prin care copila trecuse; tuberculoza o ucisese la fel de repede pe cât banii pe care Damon îi dăduse pe clădire se duseseră pe tratamente inutile și doctori. Atunci, Damon îi propusese lui Nelson să lucreze în club, după cum acesta era cel care cu siguranță cunoștea foarte bine acest loc.
—Știi ce cred eu, spuse Damon; Hazard ar trebui să fie, de fapt, singurul joc de noroc din cluburi; se bazează numai pe noroc.
—Și pe trișat, adăugă Nelson.
—Dar nu și aici, replică simplu Damon. Nu dacă vor să își păstreze privilegiile. Voi patrula puțin în jurul clubului, continuă bărbatul. Țineți mesele pline, pentru că, la urma urmei, e Crăciunul. Trimite o sticlă cu șampanie în biroul meu.
—Ai de gând să petreci, domnule?, întrebă curios Nelson.
—De ce crezi că vreau să patrulez în jurul clubului? Poate că descopăr o doamnă pierdută pe străzi și fac astfel să treacă mai repede sărbătoarea asta blestemată.
Nelson rânji.
—Ai putea alege orice fată din...
—Știi bine că nu mă culc cu angajatele mele, îl întrerupse Damon.
—Ele încep să creadă că nu sunt suficient de bune pentru tine, îl informă Nelson.
—Nu știam că este o adevărată competiție aici, ridică el din sprâncene uluit.
—Știi cum sunt fetele, mormăi Nelson. Să devină măcar amanta lui Damon Carter înseamnă să aibă viața întreagă asigurată.
—Eu nu îmi iau amante, replică Damon. Poate că cineva ar trebui să le amintească asta. Dădu să se îndepărteze, dar apoi se întoarse spre bătrânul care trăise zile mult mai frumoase în trecut, când fiica lui era încă vie și caldă. Ia-ți liber când poți, Nelson. Muncești destul.
—Nu e ca și cum am de ce să mă retrag, dădu Nelson negativ din cap. Nu mai am la cine să mă retrag.
Damon nu comentă; fiecare își trăia durerea altfel. Coborî scara, ignorând vocile puternice și trupurile care se împingeau pentru a prinde un loc liber în club. Sărbătorile – mai ales cele care evocau speranță – îi înnebuneau pe oameni și ajungeau să își petreacă tot timpul aici în loc să se retragă onorabil la familiile lor. Era aproape dezolant. Aproape. Pentru el totul rămânea un câștig, inclusiv lipsa rațiunii care cuprindea mințile oamenilor în preajma sărbătorilor.
În cele din urmă ieși, inspirând aerul rece al iernii, se găsi afară.
Își adânci mâinile în haina pe care o purta pe sine și călcă pe zăpada care fusese dată într-o parte, în nămeți, pentru ca trăsurările să poată trece. Zăpada scârțâi sub greutatea lui. Fulgi mari cădeau din cer, înnebunind persoanele care zburau frenetic dintr-o parte a străzii în cealaltă. Doamne pierdute erau peste tot, unele cu pălării cu boruri largi, ceea ce însemna că erau categoric niște lady, dar care erau flancate din toate părțile de lachei. Nu puteai ajunge la ele fără să verși puțin sânge de Crăciun. Era prea costisitor pentru un cadou acum. Aceste lady ignorau un grup de femei cu o moralitate îndoielnică și care se expuneau periculos în zonă. Binenînțeles că bărbații erau cei care dominau zona, căutându-și norocul și consolându-și pierderile în brațele celor care nu aveau luxul de a lucra într-o casă de toleranță. Poate că ar fi trebuit să aleagă o prostituată, să îi ofere o baie, o masă bună de Crăciun, niște șampanie, totul în schimbul sexului cu el, ceea ce cu siguranță nu putea fi deloc rău.
Damon nu era un sfânt și nu avea scrupule; de tânăr știa că îi plăceau femeile, dar spre frustrarea lui nu îi plăcea același chip de mai mult de o dată. Nu avea o preferată, nu avea un gen anume de femeie care îl atrăgea. Toate erau la fel, toate se simțeau la fel. Călcă încrezător peste drum la femeile care formau o coloană a păcatului, chemându-și clienții. Se culcase cu sute, chiar dacă trecuseră luni de când își reprimase dorința. Avusese treabă, era scuza lui. Să conducă un club de succes era obositor, o responsabilitate mai mare decât crezuse inițial, dar de mii de ori mai satisfăcătoare decât să moare în vreun șanț, precum tatăl lui, având unica responsabilitate de a ține o sticlă cu gin sus, mult ridicată, parcă apărând-o. Se adâncise în muncă, în culegerea platei, în amenințări voalate făcute domnilor pentru a plăti, în modalități prin care aceste amenințări să nu mai existe. Și tocmai această muncă îl făcea să simtă uneori că uita că era om și că oamenii, pentru a supraviețui, se împrejmuiau cu oameni.
Toți cei din jurul lor, prostituatele, lorzii, brutele din club, bătăușii, până și Nelson nu erau acel gen de oameni care puteau umple golul pe care începea să îl simtă în sufletul lui; când alesese calea aceasta a singurătății crezuse că va fi apărat de insatisfacție, de acest paradox al nefericirii care venea cu fericirea, dar nu se întâmplase. Cu cât timpul trecea Damon se simțea mai singur, mai trist, își simțea sufletul înăsprindu-se, găsea satisfacție în durerea altora, iar ochii îi strălucea în jurul cuferelor pline. Cu atât mai mult încetase să caute compania feminină. Se făcuseră deja patru luni de abstinență, patru luni în care nu simțise cu adevărat dorință pentru nicio doamnă pe care o întâlnise.
De aceea era imperativ să se culce cu cineva de acest Crăciun, să cheltuiască, să își reaprindă latura umană. Trebuia să fie cu cineva.
Privi rapid chipurile din jurul lui: negi, ruj strident, ochi fardați, alunițe false, pudră mult prea albă, parfum ieftin. Toate astea îi produceau greață și nu îl făceau nicio clipă să-și dorească să fie cu una dintre acestea. Bineînțeles că vocile femeilor răsunau, îl strigau, doreau să îl ademenească, dar pe cât înainta în zona lor, Damon își dădea seama că nu avea să îi facă plăcere să fie cu vreuna. Își zise atunci că avea să ajungă până la capătul drumului, iar dacă nu avea să vadă nimic din care să îi placă, Damon urma să aleagă două fete care păreau curate. Poate că în seara aceasta nu avea să se facă de râs cu imposibilitatea de a se culca cu adevărat cu una dintre ele, lăsându-le să se satisfacă înaintea lui.
Își trecu mâna prin păr, pierzându-și cu adevărat speranța, când cea mai neobișnuită culoare de păr din câte văzuse, un portocaliu-roșcat, îi ieși în întâmpinare. Se încruntă. Fata care îl privea era scundă, voluptuoasă și evident pistruiată. Ochii ei verzi, întunecați îl priveau curioși, gura ei cu buze pline erau strânse într-un rictus. Totușii, în fața cestui tablou sidefat – pielea ei era atât de palidă, încât în zăpada care o murdărea, căzând peste tot peste ea – Damon nu putu să nu observe faptul că avea un ochi vânăt și o pată galbenă – o altă lovitură care se vindeca – lângă gură. Sigur, astea nu erau problema lui; probabil că seara ei fusese lungă, fusese grea, totuși nu arăta ca și cum nu putea să îl ia și pe el. Își ridică degetele neînmănușate spre chipul ei. Femeia închise ochii, arătându-și genele lungi, arămii. Culoarea părului era naturală, se părea. Degetele lui coborâră pe buzele ei pline, fu uluit de cât de delicată era pielea ei, în ciuda loviturilor, de modul în care pieptul i se ridica spasmodic, neputând ascunde un decolteu cu adevărat frumos. Acum observa Damon rochia, una dintr-un material foarte bun, arămie, călduroasă, dar care devenise zdrențe. Probabil că fusese găsită la gunoi; cineva – această fată – umblase într-un cartier bogat înainte să ajungă aici. Pe umeri avea o pelerină neagră, dar mâinile îi erau complet goale, roșii, înghețate. Părea prea sensibilă pentru a rezista în noaptea de Crăciun pe străzi.
—Haide!
O prinse de mână și o trase după sine spre nemulțumirea evidentă a tuturor femeilor. Un comentariu însă îi atrase cu adevărat atenția:
—Nici măcar nu e de-a noastră!
Așa că atunci când reuși să se refugieze pe o străduță ceva mai izolată, observând încă lumina luxoasă pe care o emana stabilimentul lui, Damon o lipi de perete. Probabil că femeia avea și alte răni pe trup din moment ce icni când o împinse în perete.
—Ce a vrut să spună femeia aceea?, o întrebă.
—Nu știu, replică tânăra.
Avea un glas ușor răgușit, iar când vorbi Damon se găsi de-a dreptul fascinat. Limba ei roz se întrevăzu, șirul de dinți albi, perfecți... Domnul Carter înghiți în sec și expiră. Avea o erecție. Și avea o erecția numai observând gesturile obscene ale gurii sale.
—Îmi vine greu să cred că nu știi, îi spuse, luptând cu instinctul de a o săruta. Sărutul cu avea să se simtă bine, își dădu el seama. Și voia să îl încerce. Voia să îi exploreze gura.
—Asta te interesează acum?, întrebă ea iritată. Ce voia să spună femeia aceea? Eu credeam că... Adică... Nu vrei să...?
Damon nu putu să nu se gândească la faptul că era ceva ciudat la ea. Pronunța vocalele altfel, avea niște inflexiuni în voce diferite de ale oricărei alte prostituate. Aspectul ei delicat și faptul că nu putea să pronunțe un cuvânt urât referitor la împerecherea umană îl făcură să se încrunte pentru ca mai apoi să își dea seama că trecuse mult timp de când mai fusese cu o femeie, că avea o erecție și că ea o provocase vorbind. Cine știe cum avea să se simtă în continuare, când avea să plonjeze în ea, când avea să termine?
—Ai dreptate, îi spuse simplu. Nu-mi pasă!
Îi prinse bărbia cu degetele sale, făcând-o să icnească. Ochii ei îl priviră sfidători, spunându-i că nu se simțea intimdată de el. Îl sfida. Iar asta îl făcu să se simtă și mai excitat. Poate că avea să o ia chiar aici, pe străduța aceasta întunecată, apoi avea să o ducă în apartamentul lui din club și avea să o ia de la capăt după ce o hrănea. Își coborî buzele peste ale ei, simțind un fior care îi străbătea întreg trupul. Era un sărut cast, genul de sărut pe care Damon nu îl mai practicase de ceva timp, iar femeia dinaintea lui nu părea dornică să îl transforme în altceva. Femeia îl privă de gustul gurii sale, de gemete, de căldură, în timp ce el unul ardea. Îi oferi atât, plinătatea buzelor ei, o frunte încruntată, ochi închiși. Damon se desprinse de cel mai jalnic sărut pe care îl primise vreodată în viața lui – dar care îl ajută exemplar să se excite și mai tare – și o privi încruntat.
—Ce naiba faci?
—Aștept să îți faci treaba, să mă plătești, să plec.
Iar atunci Damon se simți stropit de o găleată cu apă rece prin cuvintele ei simple, monotone. Acestea nu erau cuvintele unei prostituate. O femei ușoară știa că iubitul ei avea nevoie de laude, să i se spună că voia și runda a doua, a treia, a zecea oricât de plictisită era cu adevărat. Femeia care strigase supărată în direcția lui avea dreptate: Nu era o prostituată.
—Vorbești cam bine pentru o târfă, remarcă el și făcu un pas înapoi.
Brusc ochii ei se aprinseră, iar frica sclipi o clipă în aceștia; femeia își dădea seama că făcuse ceva greșit. Dregându-și glasul, ea rămase țintuită în loc, își înmuie vocea și se bâlbâi:
—Am... am accent!
Dar acum, trezit din transă, chiar dacă mădularul lui nu își dădea seama de asta și rămânea complet țeapăn, Damon nu putea fi păcălit. Femeia aceasta avea încheieturi firave, avea un gât lung și drăguț, pielea îngrijită. Femeia aceasta nu putea fi nici măcar lucrătoare în clasa de mijloc. El lucrase și nu arătase nicio clipă astfel.
—Cine ești?, mârâi la ea.
Femeia clipi de câteva ori în direcția lui, apoi înghiți în sec. Mâinile ei mici se strânseră în pumni, își ridică bărbia precum o regină în direcția lui și îl întrebă:
—Ce îți pasă? Damon rânji, dezvelindu-și dinții albi, un rânjet care îi făcea pe domni să înghită în sec și pe negustori să jure că nu îl vor înșela niciodată. Dar nu și pe această femeie care, privindu-l, își miji ochii și adăugă: Nu mă intimidezi, să știi!
—Chiar așa? Ea dădu afirmativ din cap, ceea ce îl făcu pe Damon să o prindă de mână și să o tragă peste drum, spre clubul lui. Haide atunci!
—Unde?, întrebă aceasta, încercând să acopere gălăgia care îi împrejmuia.
—Ți-e teamă?, o întrebă cu glas mieros, privind-o cu coada ochiului.
—Nu, evident că nu!
—Perfect! Apoi, întorcându-se spre unul dintre paznicii clubului, un bărbat cu un inel de aur în ureche și chel, îi ordonă: Arunc-o în beci! Vin și eu imediat.
Femeia tresări în mâna lui și se zbătu când fu aruncată în brațele individului. Damon nu o urmă, ci se îndreptă spre scară, spre biroul său. În urma lui putu să audă glasul ei protestând:
—Stai! Așa obișnuiești să răpești oameni și...
Dar bineînțeles că o ignoră.
Jocul de Hazard se joacă cu două zaruri și un singur aruncător; după ce desemnează un număr între 5 și 9; astăzi jocul de Hazard a fost simplificat devenind jocul de noroc numit craps.