am scris cap asta de vreo 3 ori pana mi o plăcut deci scz ca asa greu💀
════════════════════════════════════
════════════════════════════════════
𝗔𝗷𝗮𝘅 𝗙𝗼𝗿𝗯𝗲𝘀
Privirea îmi fugea printre pozele împrăștiate de pe podea, privindu-le pe fiecare în parte. Pentru a le găsi, a trebuit să trec o fugă pe la părinți, să-mi caut lucrurile din liceu, să verific fiecare poză-n parte și să le car până acasă. Toate acestea doar ca să ajung cu aceeași concluzie — "Z. Andres", numele notat de sub poza lui din albumul din liceu, era aceeași persoană ca Zander.
Nu mă minținse. Nu de parcă ar fi avut un motiv, însă cumva, oricât de multe dovezi aveam, îmi era incomprehensibil. Îl avusem în tot timpul acesta, în cel mai direct mod posibil, pe Andres sub nasul meu. Fusese în fața mea. Vorbisem cu el, despre el. Toate aceste lucruri nu mai făceau sens. Cât de orb putea fi o persoană? Se pare că suficient de mult, deoarece chiar dacă nu purtam ochelari, aș fi avut nevoie de o pereche.
Și el știa. Dumnezeule. Probabil acesta era lucrul care mă băga în ceață cel mai mult. El știa. El știa cine sunt. El știa că-l caut. El știa că am angajat până și un detectiv ca să-l găsesc! Doar ca până la urmă, el să fie direct în fața mea, urmărindu-mi toate încercările patetice. De ce? Îi aducea vreun tip de satisfacție să mă vadă cum mă chinui? Să vadă cât de pierdut eram? Să vadă cât de greu îmi lua mie să realizez?
Mă simțeam de parcă erau două persoane diferite, iar gândul că de fapt nu, erau una și aceeași persoană, îmi întorcea mintea pe dos. Andres, din liceu, era cu totul altă persoană față de Zander de acum. Iar tot ce a mai rămas în comun dintre el și Zander de acum era probabil culoarea ochiilor, de un smarald atât de viu și a părului, veșnic un dezastru.
Nici nu știam cum ar trebui să mă simt acum. Dezamăgit? Nervos? Indiferent?
"Andres Z." scria sub poza unui brunet cu ochii verzi. Zâmbetul îi era mai mult schițat pe buze, de parcă fusese obligat, iar scânteia sa din privire abia mai lucea. Părul ca întotdeauna, îngrijit în fugă, iar pe bărbia avea un bandaj lipit stângaci — un semn al unei memorii demult uitate. Nu mai știam ce fusese în spatele bandajului, dar țin minte cum eu fusesem cel care insistase să-l țină acolo.
Iar în stânga mea, aveam poza sa de acum afișată pe monitorul laptopului. Un păr inițial îngrijit, dar care era ciufulit ușor de degetele pe care și le trecuse prin el. Aceeași culoare dominantă de un verde smarald al irișilor. Zâmbetul, atât de mândru și plin de bună dispoziție, iar privirea sa lucea cu atât de multă încredere. Nici nu m-am mirat că nu l-am recunoscut, după atât de mulți ani în care nu l-am văzut, s-a schimbat enorm.
Îmi lipesc spatele de podea, privind tavanul. La orice m-aș fi așteptat — dar de parcă soarta se juca cu mine, mă privea cu satisfacție cum mă învârtea pe degete. Toate posibilitățile din lumea asta Dar numai nu asta. Zander, bărbatul cu care eu mă culcasem, care mi-a sucit mințile într-un mod pe care nu voiam să-l admit, era aceeași persoană pe care o căutasem disperat atât de mult timp. Singurele persoane care au reușit să îmi intre atât de mult pe sub piele, erau de fapt o singură persoană — Zander Blackmore. Doar gândul îmi făcea stomacul să se strângă dureros. Dumnezeule, ce i-aș face bărbatului ăsta.
Trebuia sa fiu nervos. Eram nervos. Dar mai mult pe situație, decât pe el. Acum câțiva ani a plecat fără nici un cuvânt, iar când s-a întors, a ascuns adevărul despre cine este. Toate pentru ce? Nu știam ce fel de motive avea, dar nu găseam nici unul suficient de bun încât să-mi explice.
Am așteptat atât de mult timp doar la o șansă de a îl revedea — dar niciodată nu m-am gândit ce naiba aș face dacă chiar l-aș revedea. Ideea de a afla ce face, ce s-a întâmplat cu el, unde este, părea atât de departe, încât speranțele mele au fost mai mult trase de păr. Nu am crezut niciodată că eu chiar îl voi găsi pe bune.
Aveam atât de multe întrebări pentru el, dar acum simțeam că nici nu mai știam cum să i le pun. De ce naiba a plecat brusc? De ce nu mi-a zis nici un cuvânt? De ce nu a încercat niciodată să mă contacteze? De ce ascundea atât de multe? De ce era mereu atât de tensionat? De ce mi-a făcut o promisiunea, dacă nu s-a ținut de ea?
Și în urmare — de ce naiba, chiar dacă a știut că eu îl caut pe el, Zander niciodată nu mi-a zis cine este?
Eram nervos.
Pentru asta, chiar eram nervos.
Ce l-a oprit din a-mi zice adevărul? I-a plăcut atât de mult să-și bată joc de mine? I-a oferit satisfacție să mă vadă atât de confuz?
Telefonul îmi vibră scurt, iar privirea îmi fuge, văzând notificarea de la Andre pe ecran. Apuc telefonul și indiferent de mesajul pe care mi l-a scris, nici nu mă obosesc să îl citesc, îi răspund simplu cu un "Du-te naibii cu tot cu minciunile tale". O blochez, iar cu asta conversația era încheiată. Avusem dubiile mele și la început că a fost fals ce a zis blonda, dar acum eram sigur că e doar o idioată. Nu vreau să-mi bat capul mai mult decât este necesar.
Îmi trec degetele prin păr, oftând lung. Nu puteam găsi nici un motiv bun de ce el a ascuns faptul că este cine este pentru atât de mult timp. Nu a avut doar un singur moment oportun pentru a-mi zice adevărul, ar fi putut orișicând să-mi zică că el este Andres.
De ce a tăcut însă?!
Aș fi vrut să-l întreb de ce a făcut asta, dar în același timp eram supărat pe el și nu voiam deloc să vorbesc cu el. Știindu-i personalitatea cu care am avut de-a face în ultimul timp, nu m-ar mira să aflu că luase totul precum o glumă, un fel de provocare ca să observe cât timp îmi va lua mie să observ — lucru care mă călca pe nervi mult prea tare.
Zander, când te văd următoarea dată, nu știi ce îți fac.
Telefonul îmi sună de data aceasta, iar eu îl ridic, așteptându-mă la numele blondei pe ecran. Rămân destul de mirat când realizez că era dosr secretara regizorului, parcă puțin speriindu-mă faptul că m-a sunat. Îi răspund, ducând telefonul la ureche.
— Numai nu-mi zi că avem filmări azi, sunt primele cuvinte pe care le zic atunci când îi răspund.
— Aș fi preferat să te sun pentru asta, în schimb, Ajax. Nu o să avem filmări, nici azi, nici mâine, probabil nici luna viitoare.
— Adică? Murmur confuz, ridicându-mi spatele.
— Te-am sunat să te anunț. Filmările sunt anulate pentru o perioadă nedeterminată de timp. Zander este în spital în condiție gravă.
•·················•·················•
•·················•·················•
Ajung la spital în cea mai mare viteză, simțind frigul până și în oase. Pielea îmi era înghețată, iar obrajii rumeni de la cât am fugit de la poarta spitalului până la intrare, simțindu-mi întreg corpul cum tremura ușor. Încercam să-mi recâștig răsuflarea, câștigând priviri ciudate de la oamenii din jurul meu.
Dar ei erau ultima mea problemă. De când am auzit că Zander este în spital, mintea mi se învârtea ca o nebună. Nu mai puteam gândi limpede, iar singurul lucru la care mă mai gândeam era faptul că îmi doream mai repede să aflu dacă el este bine.
În stare gravă… cuvintele se auzeau ca un ecou pierdut în mintea mea, dorindu-mi doar să le șterg de acolo odată. Nu voiam să admit, nu voiam să accept faptul că el ar putea fi în pericol. Chiar ieri vorbise cu mine, atât de liber și clar, încât cuvintele nu mai aveau logică în mintea mea. Secretara nici nu mi-a zis ce s-a întâmplat, doar că este în stare gravă.
Dar era suficient încât să îmi facă idei nebune în minte.
Dau să întreb la recepție despre el, dar privirea îmi este atrasă de o figură cunoscută. Regizorul. Era aici. Nu mă mai obosesc să vorbesc cu asistentele, apropiindu-mă de bărbat cu pași rapizi. Nici nu am realizat cât de frig era afară, decât atunci când sunt lovit cu aerul cald din înăuntru.
Apropiindu-mă de regizor, pe lângă mine trec câțiva polițiști, ieșind afară. Cartwright îi urmărește cu privirea, rămânând ușor surprins când mă văzu și pe mine. Mă examină din cap până-n picioare, oftând lung.
— Unde te-ai pornit atât de dezbrăcat? Vei răci! Mă certă bărbatul, întorcându-se spre mine.
Dar mintea mea nu era deloc la ce-mi zicea dânsul.
— Unde e Zander? Întreb direct, iar el expiră lung.
Îl privesc îngrijorat, simțind cum fiecare secundă în care el nu-mi răspundea, mă ataca încet. În spatele său era o ușă spre un salon, iar lângă salon, așezat pe scaun, era impresarul lui Zander. Expresia lui de pe chip nu arăta deloc bine. Un bărbat matur, în toată fire, strivind între degete un pachet de șervețele uscate, cu ochii ușor roșii. Îmi simțeam sângele devenind mai rece cu fiecare secundă.
— E bine?! Insist cu întrebările, impresarul ridicându-și și el privirea.
Nu-i știam numele, dar l-am mai văzut de câteva ori la filmări. Un bărbat serios de fire, destul de calm și rece. Văzându-l pe el în așa mod, știam că nu era deloc a bine.
Coborându-mi privirea, văd numele său cusut în haină. Smith Christoph. Mai auzisem acest nume de câteva ori de pe buzele lui Zander, se pare că se înțelegea destul de bine cu impresarul lui, lucru pe care eu nu-l pot zice despre impresara mea, Cristina.
— Ajax, e complicată situația, oftă bărbatul, înghițind în gol. Ai venit degeaba, nu avem ce face acum. Cel mai bine este să plecăm acum acasă, iar eu îți voi spune pe drum, îmi răspunde Cartwright după o pauză mai lungă, făcându-mi semn spre ușă.
Mă opresc în loc, simțind o apăsare sufocantă în piept. Îmi întorc privirea spre el, realizând cearcănele adânci de sub ochi. Ce naiba se întâmplase? La ce se referise secretara prin grav?
Dau negativ din cap și îmi feresc mâna.
— Abia am venit, cum pot să plec? Întreb eu, privind ușa salonului. Vreau să-l văd pe Zander. Avem voie?
— Din păcate, nu putem acum să-l vedem. S-au terminat orele de vizită, stăm degeaba acum, deoarece curând nu o să primim vești.
— De ce? Ce s-a întâmplat cu el? Întreb, simțindu-mă tot mai agitat.
Bărbatul nu-mi răspunse în mod direct, lăsând o răsuflare lungă să-i părăsească buzele. Cu fiecare secundă, mă simțeam tot mai descurajat. Nimeni nu-mi oferea niciun răspuns, parcă trăgând de timp.
— Îți spun în mașină, îmi răspunde Cartwright.
Smith însă se ridică de pe scaun, parcurgând distanța dintre noi doi. Mă privi pe mine doar pentru câteva frânturi de secunde, întorcându-și atenția strict spre regizor, care părea într-o dispoziție foarte proastă.
— Sam, e okay. Trebuie să pleci acasă, te așteaptă soția ta. Cu Ajax mă descurc eu, îi voi explica eu situația. Nu te îngrijora, bine?
— Drace, nu e chiar okay deloc.
— Este atât de grav? Întreb eu imediat.
Smith se apropie de Cartwright și îl trage mai departe de mine, vorbind ceva privat între ei doi. Nimeni nu-mi răspundea la întrebare, iar nimeni altcineva nu mai era aici cu excepția celor doi. În momentul de față, mintea îmi era plină de tot felul de gânduri care mai mult agravau modul în care mă simțeam. "Situația e complicată." "E într-o stare gravă," tot auzeam cuvintele în mintea mea, simțind că dacă nu aveam să aflu, aveam să înnebunesc.
Voiam să-l văd. Mă înnebunea gândul că s-a întâmplat ceva cu el și nu aveam habar ce.
— Nu te gândi prea mult la asta. Sunt sigur că Zander nu ar vrea să te stresezi din vina lui.
Aud un glas cunoscut, iar când îmi întorc privirea îl întâlnesc pe Smith. Bărbatul îmi zâmbi și îmi întinse o cafea, făcându-mi semn să-l urmez să mă așez cu el pe scaun. Nu am vorbit niciodată în mod particular cu el, dar în momentul acesta cred că nu aveam de ales.
Cafeaua se simțea fierbinte în mâinile mele. Privindu-mi reflexia în lichid, chiar dacă nu eram o persoană emotivă, simțeam că în curând toate gândurile mele din cap aveau să-mi răzbată sub formă de lacrimi.
— E grav? Întreb eu după o pauză de câteva secunde.
Îl aud foșnind printre lucrurile sale, iar când îmi întorc capul, el îmi întinde o geacă.
— Scuze că tot nu răspund la întrebare, dar sunt convins că îți este frig. Când am venit aici, nu am știut în ce situație e Zander, am crezut că s-a lovit pur și simplu, așa că am luat ce am nimerit că tot eram la el acasă. Se făcuse frig afară și o luasem pentru el, crezând că este îmbrăcat subțire. Dar el nu are nevoie de ea și mai bine decât să-ți fie ție frig.
Iau geaca în mâini, așezând-o peste umeri și simțind parfumul puternic care mă lovi, un val de sentimente irupse în mine, începând instant a plânge. Am realizat într-un sfârșit de ce mereu parfumul său îmi aducea aminte de liceu.
— E grav, nu? Reușesc să pronunț cu glasul tremurând, printre încercările mele jalnice de a nu plânge. Am văzut și polițiști când am venit aici, iar Cartwright tot îmi evita întrebarea. Simt că îmi este și frică de adevăr, chiar dacă vreau să știu.
Bărbatul trase o gură adâncă de aer, lăsându-și mâinile să-i cadă în poală.
— E grav, chiar e foarte grav, Ajax.
Inima îmi alunecă în stomac, un sentiment de greață înecându-mi plămânii.
— Zander a fost atacat. Înjunghiat de mai multe ori în picioare și mâini, spate, peste tot unde este posibil. Nu a fost atacat spre organele principale, de parcă o făceau special ca să nu-l omoare repede, dar a pierdut foarte, dar foarte mult sânge. De asemenea, a fost împușcat în picior. Urmează sa fie băgat într-o operație, deoarece glonțul este adânc și trebuie scos, iar operația este foarte riscantă. Dacă ating un nerv greșit, Zander s-ar putea să nu poată meargă pe viață, vocea îi era sugrumată de resentiment spunându-mi asta, fiecare cuvânt făcându-mi întreg corpul să reacționeze.
Dacă nu aș fi fost așezat, aș fi căzut acum. Cafeaua din mână ajunge direct pe podea, lichidul fierbinte împrăștiindu-se peste tot în fața mea.
— Scuze, scuze. Cum… cum adică?
— E okay, e okay. Trebuia să mă gândesc că nu e prea înțelept să îți ofer ceva ce poate poate vărsat ușor. O să vorbesc eu cu o asistentă să facă curat aici.
— Zander cum e acum? Întreb, încercând să mă calmez, mult prea în zadar, din a plânge.
— Sub droguri. A primit foarte multă anestezie, iar când am vorbit cu el, nu prea putea vorbi clar. Dar gândea limpede, totuși, acesta e un semn bun. Mi-a zis că ar vrea să te vadă foarte mult pe tine.
════════════════════════════════════