“Dragul meu jurnal,
Hmm... nu eşti cu adevărat jurnalul meu, el stă ascuns sub saltea, în camera mea din Nightfall. Tu eşti un înlocuitor al acestuia, asta până mă voi întoarce acasă. Totuşi, trebuia să te înfiinţez... nu mai puteam sta fără să-mi înşirui gândurile pe o foaie albă şi atât de goală, fără să simt mirosul pastei de pix care se consumă treptat pe rândurile ce le aliniez peste dungile aproape invizibile ale caietului, fără să simt bucuria de a scrie lucruri importante pentru mine, dar poate şi pentru alţii. Simţeam că înnebunesc. Oricum... ai înţeles care e scopul tău.
Acum să îţi spun ce am mai făcut în ultima vreme.
O, Dumnezeule... S-au întâmplat atât de multe în cele peste trei săptămâni de când sunt în acest mic orăşel, încât nici nu ştiu cu ce să încep. Să spun ce e mai important? Marie şi Ella sunt răpite de Rege. Şi acum îmi dau lacrimile când mă gândesc la asta, iar acest lucru se întâmplă tot mai des. Sunt mereu prezente în gândurile mele, zi şi noapte. Dar ce noapte?! De sâmbătă dimineaţă, când am văzut sutele de poze cu mine, dar în special pozele cu ele două, nu am mai închis un ochi fără să mă trezesc urlând în noapte după ele, fără să am coşmaruri cu finaluri din ce în ce mai tragice. Arăt ca o epavă. Ochii îmi sunt bulbucaţi şi roşii, riscând oricând să-mi iasă din orbite. Culoarea lor se pierde încet în suferinţă, albastrul deja întunecat a devenit negru ca abisul în care mă pregătesc să cad. Pungile vineţii stau necontenite sub ochi, iar faţa îmi seamănă cu cea a unui cadavru - sorbidă şi lipsită de viaţă.
Lăsând la o parte aspectul meu fizic şi durerea din suflet, voi trece la următorul eveniment mai important. Atacul neaşteptat a lui Frederic asupra mea. Mă rog, nu foarte neaşteptat, pentru că Bătrânii plănuise asta ca o probă de încercare, doar că lucrurile au luat o întorsură neplăcută – un vampir trădător s-a gândit că, dacă îl controlează pe Frederic şi-l pune să mă ucidă, va căpăta putere din partea Regelui. Dar cât de prost a putut fi acel vampir încât să creadă asta? (spun a putut pentru că nu mai există printre noi, au avut ceilalţi grijă)
Oricum, să trecem la oile noastre. Atacul lui Frederic m-a luat prin surprindere fiindcă nu mă gândeam că va reacţiona aşa de urât, chiar dacă eu l-am tachinat mai mult decât ar fi trebuit. Însă nici cuvintele lui nu au fost mai prejos, din cauza lor eu m-am aprins şi am răbufnit. Dar am scăpat cu bine. Noroc de Bonnie cu descântecele ei miraculoase.
Au trecut cinci zile de la confruntarea cu Frederic şi de la momentul în care Bătrânii au fost de acord ca eu să plec şi să le ajut pe Marie şi Ella, chiar dacă acest acord nu m-a ajutat cu nimic. Din contră, înspăimântătoare vise m-au acaparat şi temeri au năvălit peste mine ca o avalanşă. Multe întrebări s-au sădit în suflet, întrebări generate de cuvintele grele spuse de Frederic. Dacă nu voi izbuti în lupta cu Regele este una dintre ele. Dacă nu le voi putea salva? Dacă îmi voi duce prietenii spre pieire? Dacă va triumfa răul? Dacă voi muri? Atunci ce se va întâmpla? Ce se va alege de lumea aceasta pricăjită, de oamenii ignoranţi, de viaţa care pulsează pe planetă? Ce va fi cu toate astea? o mică lacrimă îşi făcuse loc printre gene şi făcuse o pată de apă pe scrisul îngrijit, dar dezordonat al lui Angel. Pasta de pix s-a întins puţin, urma durerii pe care ea o simţea rămânând permanent în acel jurnal. Şi-a dus mâna la ochi şi a şters orice urmă lăsată pe obraz de acea trădătoare lacrimă. A tras aer proaspăt în piept, inspirând disperată, după care a expirat zgomotos aerul nefolositor din plămâni, liniştindu-se puţin. Nu mai vreau să plâng. Trebuie să fiu tare şi să judec la rece fiecare mişcare pe care o voi face, iar plânsul nu mă ajută.
Să revin la lucruri mai puţin chinuitoare. După calculele mele, azi e vineri. Pe la şcoală nu am mai fost – nu că aş fi fost în stare – iar Sage a spus că nu e nicio problemă. A vorbit el cu profesorii şi le-a spus că avem probleme de familie şi nu putem ajunge pe la cursuri, aşa că putem lipsi cât avem nevoie. Asta e bine... nu prevăd ca această problemă să se rezolve prea repede.
În aceste cinci zile, tot ce am făcut a fost găsirea, sau mai bine spus, căutarea unor planuri, fiindcă success prea mult nu am avut. Nu avem idee unde ar putea fi ţinute ele, ori aici, pe Pământ, ori acolo, în Dimensiunea Întunecată. De aceea, degeaba ne stoarcem creierii, nu putem şti dacă planul va funcţiona sau nu.
Aşadar, până la urmă s-a ajuns la concluzia că trebuie să mă întâlnesc cu acea femeie a cărei voci mă sperie. Nu este cea mai bună idee, dar alta mai bună nu avem.
Acum, Bonnie şi cu Lyuba încearcă diferite poţiuni care să aibă efect pe vampiri, astfel să mă poată însoţi măcar încă o persoană, fără a fi depistată. Casa lui Pearl, în momentul de faţă, seamănă mai mult cu un mare laborator de încercări experimentale al lor, decât cu o casă, un zâmbet timid îi apăruse în colţurile gurii, imaginându-şi două titireze ce făceau turul casei în câteva secunde în căutare de ceea ce aveau nevoie, cam aşa arătau cele două, într-o casă ce spuneai că era veche de sute de ani, bântuită de fantome, locuită de lilieci – atât de multe ciudăţenii erau împrăştiate în fiecare locşor din casă.
Băieţii au trebuit, obligaţi de mica pixie - Bonnie - care în aceste zile nu a stat locului nicio clipă, să caute diferite ingrediente ciudate pentru vrăjile lor, precum: picioare de urs carpatic, copită de căprioară de munte, uter de vacă sfântă din Maroc, cioc de uliu argintiu, sămânţă de boboc de floare de colţ, aripi de liliac-vampir, sânge de leu şi multe, dar multe altele.
Câteva minute mai devreme venise Silvio cu o creangă de copac auriu de pe Tărâmul Broaştelor. Unde mai este şi asta, Doamne?! Iar Georgi venise cu un pumn plin de flori de cucuvea, de prin nordul Americii, dar nu de orice fel, ci de culoare neagră cu tente argintii. Bietul de el... cred că a căutat chestia asta până i-au căzut picioarele, pentru că nu era tocmai fericit când s-a întors. Avea o faţă... mai să o omoare pe nebuna de Bonnie, zâmbetul i se întinse la gândul acela. Nu îşi dorea să-i vadă pe cei doi vreodată la cuţite, ar fi fost un al treilea război mondial.
Eu am profitat de timpul cât de cât liber şi m-am apucat să îţi povestesc ţie. Cât de mult mă calmează acest sport, dacă-i pot spune aşa. Deja am început să am un zâmbet adevărat pe buze, nu doar umbra unuia, deşi începutul a fost deprimant. Întradevăr, scrisul gândurilor e relaxant.
Despre Caleb pot spune că a ajutat şi el cum a putut, plecând după ingredientele lui Bonnie şi Lyuba ziua, când eu nu dormeam. A stat în fiecare noapte cu mine, ajutându-mă să mă calmez şi să-mi revin din imensul stres dat de coşmar. A fost piatra de temelie pentru mine zilele astea, firul de speranţă de care mă puteam agăţa cu uşurinţă. În primele două zile doar el mă putea scoate din depresia mea şi doar de la el primeam mâncare. Acum mi-am mai revenit, dorinţa de a-mi salva mătuşa şi sora fiind mai mare decât suferinţa ce-mi macină sufletul. Dar iar intru în detalii dureroase şi chiar nu vreau. Eu nu sunt acest gen de persoană, nu mă scufund în întunericul care îmi dă impresia de linişte. Şi nici nu voi începe de acum.
Apropo de Lyuba, dacă tot am pomenit-o mai sus... e o fată foarte simpatică. Are aproape 19 ani – puţin mai mare ca noi – şi e o vrăjitoare albă, ca Bonnie. Ne-a povestit câteva evenimente din viaţa ei: că a rămas singură de mică, părinţii ei fiind ucişi de Rege şi ai lui, şi că de atunci este pe insulă, de când a găsit-o Mony speriată, în apartamentul lor de la oraş. A învăţat pe insulă ce putea face şi, exersând, a devenit destul de bună. E mai mult decât bucuroasă să ne ajute în lupta cu Regele.
Vai, cât mă enervează asta! Omul ăsta - mă rog, nu mai e om de sute de ani - nu are altceva de făcut, decât să chinuie oamenii şi celelalte vieţuitoare? Deşi nu-l cunosc, am început să-l urăsc din tot sufletul, cum nu am mai făcut-o niciodată. Peste tot şi-a lăsat amprenta lui scârboasă. Offf... mă exasperează!”
“Angel, coboară până în salon!” strigă Bonnie.
“Mda... mă strigă Bonnie. Cred că au descoperit ceva. Sper asta, că altfel... înnebunesc, pe bune.
Ok... ne mai auzim.
Pupici, A.”
Şi-a lăsat pixul pe masă, caietul l-a băgat sub pernă şi a coborât val-vârtej până la Bonnie. De la lupta cu Frederic, putea să îşi controleze viteza mult mai bine. Măcar atât reuşise şi ea. Asta şi cititul gândurile, care era involuntar. Celelalte încă erau enigme neînţelese pentru ea, dar va veni şi vremea lor.
Ajunsă în faţa prietenei ei, o întrebă: “Ce-i aşa urgent, Bonnie?”
Bonnie, cu un zâmbet necontrolat de mare pe faţă, îi spuse: “Eu şi Lyuba am reuşit. Am făcut o poţiune care să te ajute. Îi vom face invizibili!” sări când pe un picior, când pe altul, învârtindu-se ca un mic titirez prin încăperea cea mare. “Asta e singura care merge cu ei pentru că are şi sânge de mai multe tipuri, de la diverşi ‘donatori’,” spuse după ce se oprise din ţopăit prin toată camera.
Angel îşi privea prietena şi nu ştia ce să facă mai întâi, ori să o sugrume cu o îmbrăţişare de urs, ori să o umple de pupici dulci pe obraz.
În cele din urmă, se hotărî să le facă pe amândouă, aşa că a luat-o într-o îmbrăţişare de nedesfăcut şi o umpluse cu pupici lipicioşi pe fiecare spaţiu vizibil a feţei.
“Angel... nu pot... respira!” urlă Bonnie sacadat, înroşindu-se exagerat de mult de la lipsa de oxigen.
Imediat Angel îi dăduse drumul, murmurând un ‘scuze’ sincer, trecând apoi la îmbrăţişarea Lyubei. Şi pe aceasta o strânse destul de tare, dându-i pupici zgomotoşi pe fiecare obraz de cel puţin zece ori.
Aceasta îi zâmbi inocent şi se înroşise datorită excesului de atenţie.
“Bine!” surâse Angel după ce se potolise. “Cine va fi invizibil?” se uită la Bonnie aşteptând ca aceasta să ia o hotărâre.
“Nu am suficientă soluţie decât pentru două poţiuni, iar o doză va ţine cam o zi,” spuse aceasta serioasă.
“Atunci se va duce doar unul dintre noi cu Angel, pentru a putea folosi ambele porţii. Nu se ştie cât timp va fi nevoie ca acea persoană să stea ascunsă,” concretiză serioasă Vidya. “Ceilalţi vor intra în Dimensiunea Întunecată cam la două-trei ore după voi, ca să nu suspecteze nimeni nimic,” se uită în ochii lui Angel pentru confirmare.
Majoritatea a fost de acord cu ea, nu era un plan rău.
S-au hotărât, după mai multe ore de gândire şi de contradicţii, că persoana care o va însoţi va fi Caleb. În primul rând, pentru că el era iubitul ei şi ar fi făcut orice ca ea să fie bine, nu că ceilalţi nu ar fi făcut la fel, dar aşa era mai corect, iar în al doilea rând, el avea puterea de a opri simţurile celor din jur. Dacă ar fi nevoie, ar face asta până ar ajunge şi ceilalţi.
Punându-se de acord şi cu asta, tot ce mai trebuia făcut era să sune acasă, pentru a vorbi cu acea femeie. Iar asta trebuia să o facă singură.
***
Ajunsă în inima pădurii, departe de urechile ultrasensibile ale prietenilor ei vampiri şi de gălăgia pe care aceştia o făceau, şi-a scos telefonul mobil şi a format numărul. A sunat o dată... de două ori... iar a treia oară a răspuns.
“Dar mult ţi-a mai luat să te gândeşti! Atât de puţin contează ele pentru tine?” întrebă ironic femeia la telefon.
“Nu! Normal că nu!” sări ca arsă Angel. “Doar că nu puteam scăpa de ceilalţi... înţelegi tu,” îi spuse pe o voce joasă, de parcă i-ar confesa ceva. Îi vorbise ca şi cum erau cele mai bune prietene care împărtăşeau un secret, iar ceilalţi ar fi putut auzi conversaţia lor.
“Bun!” exclamă femeia. “Unde eşti?”
“Mai trebuie să îţi spun? Nu ştii deja?” o ironiză puţin Angel, ştiind că spunea adevărul. Ce naiba! Doar îi ştia fiecare mişcare, cum să nu ştie unde era?
“Bine. Atunci, ne vedem în Seattle, în centru, mâine dimineaţă, la crăpatul zorilor. Să nu cumva să întârzii,” o ameninţă aceasta, încercând să pară dură. Însă nu o speriase pe Angel. Ştia că va fi acolo cum era stabilit fără a mai fi nevoie de ameninţări spuse. Era de ajuns impulsul dat de răpirea mătuşii şi a surorii ei.
***
Era deja trecut de miezul nopţii, iar Angel stătea pe veranda din faţa casei, în unul dintre scaunele balansoar, privind stelele ce străluceau puternic pe cer. Luna era aproape plină şi domnea pe cerul atât de plin de luminiţe albe, ca o adevărată regină a nopţii.
“Ce frumoase sunt stelele în seara asta, nu?” se aşezase Meredith lângă ea.
Angel îşi întoarse privirea spre ea şi se uită curioasă. Nici Meredith nu avea somn. Îşi făcea griji pentru Ella şi Marie la fel de mult ca şi ea. Asta îi provocase un zâmbet mic şi rezervat. Meredith era o bună prietenă, întotdeauna avea să fie.
“Ce?” ridicase Meredith o sprânceană întrebătoare la Angel.
“Îţi mulţumesc! Pentru tot,” îşi îmbrăţişă Angel prietena. “Îmi face bine sprijinul tău,” îi plantă un pupic mic şi nevinovat pe obraz.
Au rămas mult timp pe verandă, în tăcere, privind stelele lucitoare. Somnul nu dorea să-şi facă apariţia prea curând. Nu se simţea deloc obosită şi chiar de ar fi încercat, nu ar fi putut adormi din cauza agitaţiei. Spera doar ca oboseala să nu îşi facă simţită prezenţa mai târziu.
O stea căzătoare luminase cerul înstelat, o urmă de pulbere lăsând în urma ei. Angel îşi puse o dorinţă şi-şi mutase privirea obosită spre florile ce dormeau în faţa casei. O adiere răcoroasă de vânt suflase în văzduhul întunecat, mângâind pielea caldă a obrajilor ei.
***
“Haideţi, fetelor, scularea!” apăruse lângă ele Nicole, având o expresie tristă. Angel se încruntă dezorientată, frecându-şi ochii obosiţi. Ridicase o faţă boţită şi roşie de pe masa de lemn – adormise. Nu îşi dăduse seama când, dar nu avea mult; o durea capul îngrozitor, neîmplinindu-şi somnul. Meredith avea şi ea o faţă boţită, cute de la masa de lemn rămânând pe faţa ei măslinie. “Angel, trebuie să pleci!” încercă Nicole să o aducă la realitate.
Dăduse din cap afirmativ, după care s-a ridicat din scaun şi şi-a întins oasele înţepenite de la poziţia incomodă în care îşi petrecuse ultimele ore.
A intrat în casă agale, observând lumea care stătea încordată în camera de zi, fiecare având diferite forme de tristeţe pe chipurile lor obosite; cu siguranţă, nu erau obosite din cauza lipsei somnului, ci datorită a ceea ce va urma, a luptei lungi ce va avea loc curând, o putea simţi. Şi... da... învăţase să se ia după intuiţie. Mereu se întâmpla ceva când avea sentimentul de acum, un sentiment de pericol, de primejdie.
Le-a zâmbit strâmb şi a urcat la etaj.
Şi-a făcut un duş rapid, nu ştia când va mai avea ocazia să o facă, s-a schimbat în haine curate şi confortabile şi a coborât în salon. Lumea începuse să mişune ca un muşuroi de furnici prin întreaga casă, punând la cale ultimele detalii pentru plecarea lor. Caleb era şi el pregătit, luând deja poţiunile de invizibilitate de la fete.
Angel era agitată; inima i se strânse în piept, i se făcuse cât o alună, iar stomacul îl avea cât un inel. Avea impresia că nu îi va mai vedea niciodată pe acei oameni ce, în ultimul timp, îi fusese ca o familie, cu bune şi cu rele. Îi îmbrăţişă pe fiecare în parte. Ştia ca ei o vor urma, ca vor intra şi-n gaură de şarpe pentru ea, şi simţea nevoia să le arate cât de mult îi iubea, îi aprecia, şi cât de recunoscătoare era pentru tot. Chiar şi Lyuba şi Yamashi, care îi cunoştea doar de câteva zile, primise îmbrăţişări.
Lacrimile ameninţau să îi brăzdească obrajii, să ibufnească nebune din închisoarea ochilor ei, dar nu s-a întâmplat. S-a ţinut cât de tare a putut, nu voia să facă vreo scenă melodramatică pe-acolo, nu era timp pentru prostii.
L-a luat pe Caleb de mână şi au plecat din camera plină de amărăciune. Citise în mintea tuturor aceeaşi frică pe care o avea şi ea: că nu avea să-i mai revadă vreodată. Dar nu se putea gândi acum la asta. Trebuia să fie pozitivă, iar astfel de gânduri nu o ajutau.
S-au urcat în maşina cea albastră, în Chrysler, şi au pornit la drum.
Era încă întuneric afară, dar curând zorii aveau să răsară.
Caleb rula cu 221 km/h pe autostradă, apăsând cât de tare putea pe acceleraţie. Copacii pe lângă care treceau se vedeau distorsionaţi, ca un tablou pictat de un copil, cu mult verde, însă fără a se deosebi vreo formă. “Va fi bine!” o încurajă Caleb, luându-i o mână în mâna lui liberă. “Sunt cu tine,” încercă să îi zâmbească, dar îi ieşise mai mult o grimasă.
A zâmbit şi ea spre el, zâmbetul ieşind la fel de rău ca şi al lui, se putea vedea prin ochii lui.
Restul drumului, care nu a fost lung, liniştea a domnit în maşină.
Ajunse în Seattle chiar înainte de a se zări vreo rază de Soare. Erau în centru, pe o bancă din parcul de acolo, uitându-se după orice mişcare.
Nu durase mult, că apăruse o siluetă semiîntunecată în faţa lor.
Caleb îşi băuse deja poţiunea, aşa că tot ce vedea acea umbră era doar ea, Angel.
Femeia se apropiase de bancă şi se aşeză lângă ea.
“Mă bucur că m-ai ascultat şi ai venit singură,” îi vorbise femeia. Aceasta, la lumina difuză de pe străzi, părea a avea în jur de 28 de ani, o faţă rotundă şi albă, părul roşcat închis şi ochii verzi.
Nu îşi dăduse seama de prezenţa lui Caleb, asta era bine.
“Unde sunt mătuşa şi sora mea?” întrebă cu o voce joasă, abia putând să îşi păstreze calmul necesar discuţiei. Îi venea să urle şi să plângă, în acelaşi timp. Era într-o stare de anxietate totală, voia să le vadă în regulă, întregi şi nevătămate.
“Sunt bine, la adăpost,” zâmbi şmecher femeia. “Le vei venea destul de curând.” Spunând asta, s-a ridicat de pe bancă şi s-a îndreptat către o maşină SUV, neagră. Angel a urmat-o fără a mai spune vreun cuvânt. S-au urcat în maşină şi au plecat.
Spera din tot sufletul să o poată urmări Caleb, să nu îi piardă urma. Îl auzea, în gând, cum spunea multe vorbe nu tocmai dulci la adresa femeii. Nu îi plăcea prea mult să urmărească maşini, nu se considera un câine nebun care fugea după roţile autovehiculelor. Însă gândul că în acea maşină era ea, Angel, îl impulsiona, îi dădea voinţă. Pentru ea ar fi făcut orice.
Lui Angel îi apăruse o lacrimă în colţul ochiului. A dat, însă, repede cu mâna pe la ochi şi şi-a mutat privirea pe fereastră, departe de curiozitate descifrabilă de pe chipul femeii. Cât de mult pot să te iubesc, Caleb, gândi pentru ea, intuind că avea să fie ultima dată când mai putea să îi declare dragostea, o durere cumplită cuprinzându-i tot corpul.
***
În maşină era linişte. O linişte plină de tensiune; plutea nesiguranţa în aer. Nu îndrăznise să întrebe unde o ducea, nu mai avea glas. Acesta se pierduse în infinitul spaţiului, undeva în capătul galaxiei, departe... foarte departe. Gâtul îi era uscat şi simţea un nod imens care nu o lăsa să respire normal. Era foarte emoţionată, grija rodându-i fiecare colţ din suflet, inima îi era cât un purice de mică, iar corpul îi era inert.
Privea pe geam... era zi, lumina era orbitoare pentru o lună de toamnă; intra pe geamurile fumurii ale maşinii ca şi când Soarele era la doi paşi de ea.
Treceau cu o viteză periculos de mare pe lângă copacii din jur, pe lângă orăşelele în care copii se jucau nestingheriţi, fără griji, iar bătrânii stăteau pe bănci, bucurându-se de razele Soarelui ce îi mângâiau lin, pe lângă bicicliştii ce se întreceau pe pistă, căzând şi lovindu-se, apoi râzând şi jucându-se, pe lângă fumul ce ieşea alene din coşurile caselor, formând mici nori gri-cenuşii deasupra lor, răspândindu-se la cea mai mică adiere a vântului.
Au trecut pe lângă zeci de astfel de peisaje, ceea ce diferea fiind doar oamenii şi casele. Atmosfera fericită predomina peste tot. Numai la ea în suflet nu ajunse. Era o mică fărâmă, o urmă a fericirii de odinioară rămasă aprinsă. Aceasta se datora lui Caleb, a iubirii ce ea i-o purta lui şi el, ei. Însă nimic mai mult. Restul, partea ce rămase liberă, era ocupată de mâhnire şi neputinţă. Acea neputinţă pe care o simţim când nu putem face nimic pentru a ajuta. Aşa se simţea ea. Legată la mâini şi la picioare, fără a avea posibilitatea de a-şi ajuta mătuşa şi sora. Asta era tot ce i se învârtea în cap, modalităţi de a le salva.
Aerul era din ce în ce mai cald în maşină, iar Soarele parcă îşi dorea să o ardă până la os, atât de puternic strălucea.
Umezeala specifică Washington-ului era dispărută, predominând clima aridă.
Au intrat într-un alt oraş, unul mai mare, de data asta. Oraşul era împânzit de oameni, de maşini, de animale fără stăpâni, de mii de suflete care se plimbau liniştite, nestingherite, pe străduţele dintre blocuri, prin parcurile pline de agitaţie, pe drumurile întunecate, fără a bănui, măcar o secundă, că printre ei trăiau creaturi ale întunericului, oameni neobişnuiţi, monştrii însetaţi de sângele lor. Erau atât de preocupaţi de propriile griji, de problemele lor mici şi insignifiante, încât nu-şi dădeau seama de ceea ce era real, de ceea ce aveau printre ei, lângă ei, chiar în dreapta lor, în acel moment.
Aşa a fost şi ea, la fel de ignorantă, oarbă şi de prostuţă. Niciodată nu se gândise la posibilitatea că ar exista aşa ceva lângă ea, în oraşul ei natal, în ţara ei, în lumea în care trăia. Era ceva ridicol să îşi închipuie că vampirii chiar existau.
Asta a fost atunci... înainte de a confrunta cu un vârcolac şi de a afla ce era ea, o ciudăţenie a umanităţii, un Frankenstein al lumii moderne sau poate chiar o fiinţă venită de pe altă lume. Totul era posibil. Nimeni nu ştia nimic despre ea.
Clădirile înalte treceau încet pe lângă ea, acoperind Soarele nemilos. Maşina mergea în limite legale acum. Oricum, nu avea cum să circule mai repede, erau prea multe maşini, prea multă aglomeraţie.
Se auzeau claxoane sunând în intersecţie, oameni care se certau din cauză că ţineau circulaţia pe loc, un adevărat calvar. Îi era dor de micul şi liniştitorul ei orăşel, unde totul părea normal, totul avea logică şi temei în realitate, unde era doar ea şi cei cunoscuţi ei, unde totul era bine şi lipsit de griji. Îi lipsea chiar şi Wolvorine, deşi acolo a trăit experienţe diferite şi atât de depărtate de realitate. Însă ar fi acceptat orice orăşel, orice sat sau comună, orice, dar nu acel oraş plin de agitaţie şi indiferenţă. Ura aglomeraţia din oraşele metropolă, erau un adevărat infern.
***
Soarele se pregătea să apună. Trecuse aproape o zi. În tot acest timp nu a scos nici măcar un sunet. Nici nu prea mâncase, doar ciugulise câte ceva. Nu prea avea poftă de mâncare, i se oprea în gât orice îmbucătură.
Femeia tot drumul s-a uitat curioasă la Angel. Se întreba cum de putea fi atât de calmă şi liniştită. În locul ei, ea ar fi mutat şi munţii din loc, ar fi ucis pe oricine i se arăta în faţă.
Asta şi avea de gând Angel să facă, dar totul trebuia să fie calculat, gândit, nu trebuia să se avânte în gura leului fără un plan. Şi avea unul, spera doar să funcţioneze.
Au mai mers mult timp prin căldura dată de apusul astrului roşiatic. Era o privelişte superbă ce merita toate laudele posibile, Soarele fiind exact în faţa lor. Cerul, colorat ca pentru Crăciun cu mii de nuanţe de roşu şi galben, era acoperit de norişori albicioşi şi mici ce păreau a fi puf aruncat la întâmplare pe albastrul închis, stele mici şi lucitoare făcându-şi timide apariţia.
În lumina difuză, Angel putea să-şi dea seama că erau undeva în deşert. Culoarea aurie predomina pământul, mici tufe uscate răsărind pe ici, pe colo, regiunea având un aspect dur, vitreg, neprietenos.
De parcă ar fi descris-o pe ‘prietena’ din stânga ei.
Caleb era tot în spatele lor, la o distanţă considerabilă. Într-un timp nu îl mai auzise, însă îi explicase că se întâlnise cu restul. Ceilalţi erau în spatele lor, la vreo 5-10 km distanţă, dacă nu chiar mai bine, şi aşteptau ca ele să ajungă oriunde trebuiau.
“Mai e mult?” o întrebă cu o voce răguşită pe femeia roşcată de lângă ea. Era prima oară când vorbise pe tot parcursul drumului.
“Ce? Te-ai plictisit?” ridicase o sprânceană roşcată, uitându-se la ea cu un surâs diabolic, ochii sclipindu-i în anticipaţie. Multe idei i se perindau prin creierul ei bolnav, însă ştia că nu avea voie să se atingă de ea. Asta o făcuse pe Angel să zâmbească.
“Cam da,” spuse ea şmecher. Femeia, enervată de buna dispoziţie şi de lipsa fricii a lui Angel, îşi întoarse privirea otrăvită către drum.
În scurt timp se oprise lângă un munte cu o formă ciudată. Era format din două creste şi o despărtitură pe mijloc. Părea a fi imitaţia perfectă a unor coarne de diavol. Gândul ăsta îi provocase fiori.
Femeia, cu un zâmbet mare pe buze, apăsase un buton ascuns în piatră şi se deschise larg o poartă imensă.
În ciuda faptului că nu ştia la ce să se aştepte, ceea ce văzuse nu era nici pe departe aşa cum îşi închipuise ea.
Încăperea, care de afară părea a fi mică şi îngustă, era inimaginabil de mare. Avea vreo zece de metri înălţime şi câteva sute în lăţime. Era uriaşă. Şi aglomerată. Erau tot felul de specimene care se plimbau pe acolo, ori stăteau la rând ca la magazin, ori se urcau pe bărci şi plecau Dumnezeu ştia unde.
Era fascinant şi înfricoşător, totodată. Nu îi venea să creadă că erau atât de mulţi. Sute, poate chiar mii. Şi, probabil, toţi de partea Regelui. Ce ar putea face ea împotriva atâtor monştrii? Ea şi mica ei armată de maxim o sută. Nu ar avea nicio şansă.
Caleb era uimit şi el, dar nu în aceeaşi măsură ca ea. El ştia, în mare, care era situaţia. Toţi ştiau.
Femeia a tras-o pe Angel după ea, intrând în faţa unuia dintre rândurile formate înaintea unor ghişee sau aşa i se păreau ei că erau. Mulţimea se agită, certând-o că s-a băgat în faţa lor şi nu a aşteptat ca toţi ceilalţi.
“La Rege,” îi spuse omului de la tejghea, uitându-se cu colţul ochiului la Angel. Bărbatul îşi întoarse privirea tot spre ea şi o analiză din cap până-n picioare.
“Şi-a schimbat gusturile? Acum vrea blonde?” întrebă cu un zâmbet prefăcut pe buze, ieşind în evidenţă dinţii negrii ai acestuia, fiind extrem de cariaţi. “Două bilete pentru Cercul Nouă,” anunţă el în spate. Imediat venise o femeie pricăjită, chinuită de soartă, cu două bucăţi de hârtie în mână. Bărbatul le luase de la ea şi i le dăduse femeii roşcate. “Ştii drumul!” zâmbi iar prefăcut şi trecuse la următorul.
Femeia o trase iarăşi pe Angel de mână, îndreptându-se spre bărci. Erau multe la număr şi erau mari. S-a oprit în dreptul uneia dintre ele pe care scria cu litere de tipar: “CERCUL NOUĂ”. S-au îmbarcat şi au aşteptat ca barca să pornească.
Angel s-a dus într-o parte a ambarcaţiunii şi s-a uitat în apă. Aceasta avea o culoare ciudată, era de un roşu-cărămiziu, de parcă ar fi fost sânge. Iar printre valurile mici provocate de inaintarea bărcii, se zăreau mici peştisori ciudaţi, care înotau în voie.
Caleb era lângă ea, îl putea simţi. Îi atingea suav mâna.
Femeia venise şi ea lângă Angel, uitându-se spre întunericul peşterii.
“Ce înseamnă Cercul Nouă?” o întrebă Angel pe roşcata de lângă ea, cu un ton amical.
Aceasta se uită mirată la Angel, neînţelegând ce era cu apropierea asta. După momente de cugetare, îi întoarse un zâmbet adevărat, dulce, şi îi spuse: “Dimensiune Întunecatăeste împărţită în nouă cercuri. Primul cerc este cel mai uşor de suportat, cel mai bun, să spun aşa. Acolo ajung cei care nu au comis cine ştie ce crime la viaţa lor. Apoi, crescând numerotarea, creşte şi nivelul de gravitate. Cercul Nouă e cel mai rău dintre toate. Acolo este ţinut Regele şi mulţi alţii ca el. Bineînţeles, mai sunt şi oameni nevinovaţi care stau acolo, aceştia fiind slugile celorlalţi. Ai să vezi cu ochii tăi cum este,” îşi întoarse privirea spre râu, Angel înţelegând din gândurile ei că nu prea îi plăcea slujba pe care o avea. Şi, de asemenea, nici locurile alea sinistre. Deşi părea o femeie rigidă, dură şi rea, era de fapt contrariul. Doar că se ascundea, îşi ascundea firea sensibilă pentru a se feri de suferinţa provocată de imaginile groaznice din Iadul acela.
Se lăsase liniştea peste ele.
Mulţimea din barcă era galagioasă, vorbeau, râdeau si glumeau, de parcă nu se duceau în cel mai cumplit loc văzut vreodată.
Drumul era ciudat. Parcă se învârtea în cerc. Tavanul, ce înainte era înalt, acum era şi mai înalt. Care-i faza? Ce facem? Coborâm? se agitase Angel uitându-se în stânga şi-n dreapta.
Întradevăr... coborau. Râul forma o spirală care se ducea adânc în pământ. La fiecare cotitură a spiralei se vedeau bărci ancorate pe mal.
Ameţise... vedea în ceaţă, iar transpiraţia îşi făcuse loc pe fruntea ei. Era cald, foarte cald, de parcă stătea lângă o sobă de teracotă pe timp de vară. Pereţii acelui loc erau şi ei plini de umezeală, curgând şiroaie de apă. Ciudat! exclamă Angel, nevenindu-i să creadă. Ceea ce era ciudat nu era faptul că curgea apă pe pereţi, ci felul în care curgea, de jos în sus. Curgea în sens invers, împotriva tuturor legilor de fizică. Asta da, era straniu. Cred că nici apa nu vrea să ajungă în cel mai crud loc din Dimensiunea asta. Mi se pare normal.
***
Ajunse, într-un final, şi ei la destinaţie. Barca ancorase la cel de-al Nouălea Cerc. Mulţimea s-a dat jos de pe barcă, fiecare luând drumul său.
Femeia o trase pe Angel de mână spre dreapta.
Locul care îl avea în faţa ochilor era înfricoşător.
Lumina difuză ce se răspândea pe acel tărâm al groazei provenea dintr-un loc necunoscut. Nu era niciun bec, nicio lumânare, nici Soare, nici Lună, nimic. Totuşi, culoarea roşiatică, ce semăna cu cea a unui apus, domnea întregul teritoriu în mod egal. Nu era loc care să fie luminat mai mult sau mai puţin.
În depărtare, se auzeau urlete şi ţipete de durere şi chin, făcându-i părul de la ceafă să se zburlească.
În jurul ei se vedeau mulţi copaci pricăjiţi şi cheliţi de frunze, de parcă ar fi fost o pădure moartă, pârjolită. Locul semăna mult cu unul dintre visele ei, acel coşmar ce o trezise în miez de noapte.
Au înaintat, mergând printre copacii bătrâni, ajungând la un fel de cetate, zidurile înalte ale acesteia ajungând până aproape de cer. Mă rog, până aproape de înlocuitorul cerului din locul ăla. Nu îşi putea da seama ce avea deasupra capului, albastrul atât de închis îi semăna cu cerul din nopţile senine, însă culoarea roşiatică, ce venea din cine ştie ce loc, îi dădea impresia că avea un tavan din cărămidă amestecată cu marmură neagră. Ceva nemaiîntâlnit.
Cetatea avea două porţi imense din piatră, în faţa cărora stăteau două persoane. Erau doi bărbaţi înalţi şi musculoşi. Unul dintre ei era brunet cu ochi albaştri, având o textură a feţei destul de fină în comparaţie cu trupul bine făcut şi era îmbrăcat ca de război. Avea o sabie destul de mare în mâna dreaptă şi un scut în mâna stângă, iar pe el avea o armură argintie, destul de grea. Cel de-al doilea era exact opusul primului. Acesta era blond cu ochi negri şi avea un ten alb ca varul. Sabia o ţinea în mâna stângă, iar scutul în dreapta. Armura era la fel, argintie şi grea.
În spatele lor, Angel observase ceva... ceva mare şi negru. Era ceva cu pene. Sunt aripi?! se uită cruciş. Mai analizase încă odată ceea ce văzuse. Da... cu siguranţă sunt aripi! gândise încă uimită.
Femeia roşcată vorbise ceva cu acei bărbaţi, cu gardienii acelei cetăţi, iar porţile impunătoare s-au deschis. A intrat mai întâi femeia, apoi şi Angel, cu sfială.
După doar câţiva paşi, picioarele ei înţepenise, făcându-şi rădăcini în acel pământ nefertil; nu au vrut să o mai asculte, nu au vrut să mai înainteze, groaza punând stăpânire pe chipul albit al ei. Imaginea ce i se arăta în faţă era de coşmar; nici dacă ar fi încercat să-şi închipuie vreodată cum era viaţa acolo nu s-ar fi gândit la ceea ce vedea, răul şi teroarea ce domina acele ţinuturi, în spatele acelor ziduri înalte şi a acelor bărbaţi îngeri. Inima începuse să-i tresare nebună în piept, bătând ca o disperată, dorind să scape de acolo, să fugă din întunericul în care intrase. O lacrimă îi apăruse în colţul ochiului, curgând lin pe obrazul ei fierbinte. Avea din nou un nod în gât atât de mare încât nu mai putea respira, nu avea cum.
Emoţiile ce o treceau erau cutremurătoare, înspăimântătoare, doborâtoare. Furia şi groaza domneau pe faţa ei transpirată. Tristeţea o învăluia ca o ceaţă asupra unui oraş, iar frica i se sădea în suflet încetul cu-ncetul. Nu îşi imaginase că ar fi existat aşa ceva vreodată, asemenea cruzime şi răutate.
Altă lacrimă i se prelingea pe obraz. Aşa ceva nu poate fi adevărat! se revoltă împotriva răului ce domina acea parte a Dimensiunii Întunecate.
Casele ce îi apăreau în faţă erau construite în stiluri romanice şi bizantine, fiind clădiri înalte, impunătoare, cu arcade uriaşe, ferestre până-n tavan şi grădini de toată frumuseţea, în care florile dominau în toată splendoarea lor. Totuşi, farmecul acestora era stricat de priveliştea durerii, durere ce se simţea în aer, ce se putea respira, de priveliştea acelor oameni chinuiţi de soartă. Cei ce erau consideraţi sclavi erau bătuţi în stradă, dezbrăcaţi la pielea goală, călcaţi, la propriu, în picioare, fără ca nimeni să intervină, fără pic de milă. Toţi, bătrâni şi copii, erau obligaţi să-i slujească pe cei mai cruzi dintre stăpâni. Imaginea deplorabilă, cu zeci de oameni abia târându-se, ce trebuiau să ţină în spate saci întregi şi grei, ori leşuri de oameni desfiguraţi şi-nsângeraţi şi să meargă cu ei până la destinaţie sau să îi care chiar pe stăpâni în birje, fiind folosiţi pe post de cai, ori copiii îmbrăcaţi în zdrenţe, cerşind la orice colţ o bucăţică de pâine pentru orice altceva în schimb sau femeile care purtau nişte rochii sfâşiate şi trebuiau să-i care în spate pe osdraslele monştrilor de stăpâni sau chiar pe ei, asta o făcea pe Angel să îşi piardă firea. Se enervase pe lipsa de respect a celor ce se considerau mai buni decât ceilalţi, pe răutatea din inimile şi din gândurile lor, din jurul ei.
Era oribil ceea ce auzea din gândurile stăpânilor: cum îşi numărau sclavii pe care îi pierduse în urma muncii prea grele în ultimul an sau a celor pe care îi ucise pentru că nu îi ascultase, nu făcuse un lucru mărunt, ori pe cine au mai păcălit, masacrat, stors de bani, mâncat la cină.
De ajuns! Nu mai vreau! Opriţi-vă ! îşi puse Angel mâinile în cap; se săturase până peste cap de gândurile lor pur diabolice.
Femeia se uită la ea ciudat, dar nu o băgase în seamă. Se concentrase şi îşi blocase abilitatea de a citi gândurile. Nu ar mai fi suportat mult şi nu îşi dorea să clacheze atunci, când era aşa de aproape.
Roşcata a tras-o cu putere de braţ, smulgând-o din locul în care înţepenise, înaintând printre oamenii care sufereau, care cerşeau cel mai mic ajutor. Îi părea rău că nu luase nimic din maşină, nici măcar o bomboană; i-ar fi prins bine.
Străzile acelui orăşel semănau mult cu cele de la suprafaţă sau de oriunde ar fi Pământul. Erau case pe o parte şi pe alta a străduţelor semiîntunecate, care mai de care mai impunătoare. Culorile care dominau erau albul şi rozul, iar, din cauza culorii constante de roşu ce lumina acea parte a lumii, clădirile păreau rozii sau roşii. Culorile precum movul şi albastrul se vedeau destul de ciudat în combinaţie cu lumina roşie şi să nu mai vorbim de verde.
Ajunsă în faţa unei case exagerat de mari, ce părea mai mult un castel, femeia roşcată, ce acum părea a avea părul mai roşu ca niciodată, se oprise.
În faţa casei erau câţiva oameni care mişunau în treburile lor.
Uşile se deschise larg, iar femeia a înaintat, Angel urmând-o ca un căţeluş pierdut într-o lume necunoscută.
După primii paşi făcuţi în interiorul acelei case, uimirea puse stăpânire pe chipul neexpresiv al lui Angel. Un hol grandios i se descoperi în faţă, fiind plin cu vaze din marmură de o parte şi de alta a lui, aşezate pe măsuţe din sticlă, modelate în multe forme ciudate şi abstracte, flori de culori vii însufleţind încăperea fără viaţă. Podeaua, din marmură argintie, lucea de curăţenie, lumânările ce învăluiau holul într-o lumină difuză, dar galbenă, erau puse în lustrele ce atârnau de tavan, iar slujitoarele aşteptau în capăt. Cele două femei, care purtau uniforme albastre îmbinate cu alb, au deschis uşile şi au făcut o plecăciune.
Camera care i se arătase în faţa ochilor era impozantă. Cupola de deasupra capului era din sticlă mată, intrând de afară o culoare caldă de roşu, ce se combina armonios cu lumina galbenă oferită de lumânările aşezate pe peretii laterali ai încăperii. Camera era mare, cât o sală de dans, având în mijloc o porţiune de podea, destul de întinsă, care intra în pământ, trei trepte făcând legătura dintre cele două nivele de podea. În centrul camerei era o masă de foarte multe persoane, din cireş negru, cu scaune regale, acoperite de o tapiţărie scumpă şi frumos brodată, şi flori albe - ce păreau mai mult roz din cauza luminii - puse în vaze de porţelan. În capătul mesei, în scaunul cel mai mare şi cel mai sofisticat, era un om cu părul cărunt, faţa brăzdată de riduri şi ochi albaştri, mici şi pătrunzători. Era îmbrăcat într-un costum negru şi ţinea un trabuc în mâna stângă.
Acesta se uită lung şi fără ocolişuri la Angel, analizând-o din cap până-n picioare.
Angel ar fi vrut să ştie ce gândea, dar nu prea înţelegea. Auzea concomitent două voci, încălecându-se una peste alta. Era ciudat. Nu mai păţise asta niciodată.
“Jane, draga mea! Ce mi-ai adus?” ridicase bărbatul o sprânceană curioasă în direcţia lui Angel, păstrându-şi ochii mijiţi pe chipul ei indescifrabil.
“Aleasa, Stăpâne!” exclamase femeia roşcată.
Bărbatul o analizase din nou, apărându-i un zâmbet pe buze. “Deci, tu eşti cea care îmi face mie probleme de ceva timp,” se ridicase de pe scaun şi se apropia de scările pe care rămăsese cele două. Ajuns la doi paşi de ea, ridicase o mână şi îi mângâiase acesteia obrazul. Imediat Angel s-a dat în spate, departe de atingerea lui rece ca gheaţa şi de răsuflarea lui ce mirosea a moarte. Bărbatul zâmbise din nou şi făcuse o reverenţă. “Regele Arthur!”
Angel înţepenise, uitându-se cu neîncredere la individul nins de vreme. Inima i-o luase la goană în micul ei piept, izbindu-se cu putere de coaste, iar mâinile îi erau transpirate şi strânse în pumni. Ochii îi măsurau fiecare trăsătură a feţei lui cu cea mai crudă şi rece privire, iar buzele roşii i se strânse într-o linie dreaptă, încruntându-şi chipul.
Aşadar, el era cel care îi răpise rudele. Nu putea crede ca îl avea în faţă. Duşmanul ei era la 10 cm de ea şi o privea în ochi cu cea mai mare neruşinare. Prindea bucaţi din mintea lui încâlcită şi îşi putea da seama că o sorbea, la propriu. I se părea atât de delicioasă şi apetisantă... atât ca femeie, cât şi ca ospăţ.
“Tu eşti cel care mi-a răpit mătuşa şi sora!” spuse cu ostilitate în glas şi îl privea cu duşmănie direct în ochi.
El rămase puţin uimit de aciditatea din vocea ei; se aşteptase să fie mai docilă, ca celelalte, dar, în acelaşi timp, ştia că nu avea cum, doar îi semăna.
Angel se uită la el perplexă, luată prin surprindere de cugetările lui; sigur nu auzise bine. Fără nicio îndoială nu auzise bine, nu avea cum să îi semene. Nu erau rude, nu erau nimic. În niciun caz. Şi, în plus, erau total diferiţi.
“Da!” răspunse acesta mândru, într-un târziu. “Aşa am făcut, fata mea.”